Coşmar: spectacolul devine realitate

Sînt norocoasă că mă aflu în Bucureşti astăzi: îmi bombardează oraşul, locurile unde am trăit, poate chiar şi oameni pe care-i cunosc. Gîndul ăsta mi se înfige în minte cu gheare ascuţite şi e mai dureros să te gîndeşti la asta decît să vezi dezastrul la televizor. În trecut, s-a nimerit de mai multe ori să mă aflu lîngă locurile unde IRA a detonat bombe şi, pînă la 11 septembrie, se poate spune că ne obişnuiserăm cu asta şi că cea mai bună reacţie era să ignori atacurile şi să-ţi vezi de viaţa ta, aşa cum făceau mai toţi civilii peste tot în Europa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Sînt indiferentă la ceea ce reprezintă aceşti oameni, sau spun că reprezintă, pentru că ştiu că e doar o faţadă, un spectacol. Oamenii care comit astfel de acte nu sînt săracii, sau oprimaţii, sau cei înfometaţi; sînt din clasa de mijloc, ştiu să scrie şi să citească şi au primit o instruire. În realitate, lor nu le pasă de oamenii pe care pretind că-i reprezintă (vezi dispreţul pe care membrii Al Qaeda îl aveau faţă de triburile afgane care îi găzduiau; toţi vroiau să opereze la Londra - aşa cum reiese din email-urile lor). Nu, indiferent dacă e vorba de IRA, sau de militanţii pentru drepturile animalelor, sau de cei ce se opun avortului, sau de extremă stînga sau de Al Qaeda, sau de insurgenţii din Irak, toţi vor puterea pentru ei şi vor s-o obţină distrugînd clădiri înalte şi, mai apoi, ţinta cea mare: societatea. Irak, Afganistan, drepturile animalelor, Israel, Irlanda, pretexte, pretexte. Ei vor să ucidă şi să iasă în evidenţă, să fie băgaţi în seamă. Vor să se simtă bine. Vor spectacolul.

Problema noastră este contribuţia pe care o aducem. Spectacolul s-a extins la toate nivelurile: am mers în Irak de dragul spectacolului. Cum altfel se explică absenţa oricărui plan privitor la ce e de făcut după ce termină de distrus Irakul cu toate armele şi neapărat în faţa camerelor de luat vederi ale mass media? Am mers în Irak în baza unor informaţii false, păcăliţi de rapoarte senzaţionaliste - aşa cum bine a spus consultantul britanic pe probleme de apărare, David Kelly, şi, nu în ultimul rînd, pentru că renunţasem să ne învăţăm agenţii de informaţii limba arabă, aşa că nu am avut pe nimeni la faţa locului care să ne spună cum stau cu adevărat lucrurile. Iar de renunţat la cursurile de arabă am renunţat ca să scutim bugetul de cheltuială, ca să fie mai mulţi bani pentru spectacol. Şi pentru că ai noştri copii preferă să urmeze cursuri de mass media şi nu să înveţe araba. Şi ei vor spectacol.

Concertele Live 8 sînt un alt exemplu. Ultima dată cînd Geldof a strîns fonduri pentru Etiopia, banii au ajuns în buzunarele unor oficiali corupţi şi, în final, rezultatul a fost că situaţia de acolo s-a înrăutăţit în loc să se atenueze. Dar, la urma urmelor, ce contează? Nimeni nu se gîndeşte cu adevărat la ce trebuie făcut pentru a ajuta Africa ("vrem dreptate, nu pomană!" striga un grup de africani). Toţi vor să "se simtă bine." Toţi vor spectacol.

Nu e de mirare că cel mai cunoscut spaţiu pentru parada militară din lume va găzdui componenta de volei pe plajă a Jocurilor Olimpice din 2012 (oare chiar e adevărat?). E ca şi cum ai filma Baywatch în Alba Iulia.

Nu contează că Atena şi Barcelona, ba chiar şi Sydney, încă se refac după cheltuielile cu ediţiile Jocurilor Olimpice pe care le-au găzduit şi că le va lua 20 de ani să recupereze aceste costuri, ce sînt în prezent suportate de locuitorii acestor oraşe. Nu contează că banii ce ar trebui cheltuiţi pe locuinţe, drumuri, căi ferate, lupta împotriva drogurilor şi a crimei organizate, pensii, asistenţă medicală şi educaţie sînt deturnaţi. E de dragul spectacolului!

Iar dacă politicienii nu se apucă de treabă şi continuă să prefere să stea în faţa camerelor de luat vederi în loc să-şi ocupe locurile în Parlament (Camerele Parlamentului sînt destul de goale zilele astea), confirmînd teoria că mass media conduce, de fapt, ţara, lucrurile probabil că se vor înrăutăţi pînă cînd electoratul se va sătura de spectacol şi va fi prea plictisit de gropi (sînt gropi şi la noi) şi de spectacol. România a avut o problemă similară în timpul administraţiei Constantinescu: oamenii se plîngeau de prea mult circ mediatic şi prea puţină atenţie la realitate. Sper că acest guvern nu va face aceeaşi greşeală. Ne au pe noi ca exemplu. Astăzi, însă, să nu uitaţi că teroriştii sînt şi ei parte din spectacol şi nimic mai mult. În schimb, victimele lor nu sînt. Sînt parte din realitate.