Coşmarul democraţiei

De departe, cea mai tulburătoare întrebare a istoriei şi a teoriei politice referitoare la democraţiile moderne şi post-moderne este cea care încearcă să desluşească de ce şi cum o democraţie bine fondată, cu o lungă practică istorică, poate intra în derivă şi, la limită, poate eşua într-un regim autoritar. Mai rău, unul dictatorial. Altfel spus, ca să folosim o referinţă la celebra sintagmă a lui Popper: care sunt noii duşmani ai societăţii deschise? Obiectul cel mai complex care se oferă de la sine şi imperativ studiului: democraţia americană.

Despre fascism şi pericolul resuscitării sale s-a vorbit intens în Europa imediat după încheierea celui de al doilea război mondial. O lungă perioadă de timp, propaganda sovietică a ţinut în viaţă fantoma resuscitării nazismului în Germania. Cea federală, desigur. În RDG, totul era sub control! Al KGB, GRU şi Stasi. Ca dovadă, otrăvita zeamă ideologică ingurgitată de tînărul Putin în perioada formării sale "profesionale" i-a marcat personalitatea şi destinul politic pînă azi. Nu numai că nu a uitat lecţiile de la învăţămîntul ideologic kgbist, dimpotrivă, le-a păstrat cu evlavie ca repere politice esenţiale şi le-a folosit acum, cînd a ajuns în fruntea ierarhiei puterii de la Kremlin, ca motivaţie a celei mai grave încălcări a păcii şi securităţii internaţionale, din istoria post-belică, invazia din Ucraina, ocuparea şi anexarea unor părţi din teritoriul acestei ţări. Tema revirimentului fascismelor a mai avut un moment de vîrf în Europa, în deceniile şapte şi opt, ale secolului trecut, odată cu acţiunile spectaculoase ale terorismului politic urban, de extremă stînga, din Germania şi Italia. În ciuda unor acţiuni spectaculoase, răpirea şi uciderea lui Aldo Moro în Italia sau a lui Hans Martin Schleyer în Germania, chiar dacă acţiunile respective au fost percepute ca un atentat la adresa ordinii democratice, nimeni nu a mers pînă acolo încît să vorbească despre pericolul destrămării acestor democraţii sau al resuscitării unor noi tipuri de fascisme, capabile să acceadă la putere. Nici prin forţă, nici pe cale cvasi-democratică. În tot acest timp, în America tema a fost pur şi simplu inexistentă, cu excepţia, poate, a unor organizaţii segregaţionist-rasiste (KKK cea mai proeminentă) care nici ea nu a fost asociată în discursul politic oficial sau analitic cu fascismul. În rest, nimic. Marele pericol cu care clasa politică americană a ales să se confrunte a fost expansiunea comunistă pe harta lumii şi infiltrarea comunistă din Statele Unite. Obiectiul fundamental: combaterea, reducerea drastică şi, în măsura posibilului, eradicarea acestei ameninţări, tema dominantă şi însăşi substanţa politică a războiului rece, din perspectivă atlantică.

Între timp, comunismul ca regim politic a dispărut de pe harta Europei, nu doar ca ameninţare credibilă în Vest, ci şi ca realitate istorică în Est. Cu totul neaşteptat, pe fondul destrămării structurilor politice care au dominat perioada războiului rece, nu doar la nivelul ordinii internaţionale, ci şi în peisajul politicii interne din ţările cheie ale spaţiunlui democratic european, un nou fenomen a atras atenţia şi a resuscitat tema "reînvierii" formulelor de tip fascist: asceniunea politică a personalităţilor şi a mesajelor de tip populist. Adesea, deşi fără sprijinul unor formule de partid solide, bine închegate, au reuşit succese electorale spectaculoase şi, în cele din urmă, accesul la putere. Cazul Silvio Berlusconi este, de departe, cel mai complex şi convingător. Analiza discursului politic al formaţiunilor de acest tip, răsărite apoi ca ciupercile în mai toate ţările Europei, inclusiv în Estul proaspăt reconvertit la democraţie, a scos la iveală, încet dar sigur, inserturi şi implanturi ale ideologiilor fasciste de primă generaţie şi desigur, constructe noi, dar din aceeaşi şuşă politică. Au fost botezate iniţial, pudic, accente i-liberale. Încet, încet, tot mai multe voci le-au spus pe nume, formule şi soluţii de tip fascist. De data aceasta, molima a traversat oceanul, s-a instalat şi se răspîndeşte agresiv într-o formă rebelă şi drastică: trumpismul. Sau, ceea ce în Partidul Republican şi dincolo de hotarele sale se numeşte mişcarea MAGA. Pe măsură ce se apropie sorocul viitoarelor alegeri prezidenţiale, pe măsură ce Trump este supus tirului concentrat al acţiunilor intentate împotriva sa în diferite tribunale, la nivel de stat şi federale, discursul MAGA conturează tot mai precis şi ameninţător spectrul unor soluţii de guvernare de tip autoritarist, în care instituţiile statului sunt folosite ca instrumente de represiune politică, în care eliminarea, inclusiv fizică a adversarilor şi a oponenţilor politici devine un fapt de "normalitate" justificat de obiectivul "patriotic" de a reface măreţia Americii. Make America Great Again!

Eu unul mărturisesc, tabloul acesta al pregătirii viitoarelor alegeri prezidenţiale americane, îmbibat de analize, discuţii, evaluări şi nenumărate avertismente privind pericolul instalării "democratice" la Casa Albă a unui alter ego politic al lui Mussolini reprezintă un şoc imposibil de absorbit şi normalizat. Cine şi de ce împinge căruţa politicii americane în prăpastia fără fund a soluţiilor anti-democratice, la limită, spre soluţia unei forme de dictatură personală? Pentru că ea, căruţa, este împinsă de la spate, cu bună ştiinţă, de cei care au pus la bătaie pentru Trump şi mişcarea MAGA vagoane de bani, este împinsă de la spate de personaje şi personalităţi importante ale birocraţiei pe care se sprijină guvernarea la nivel statal şi federal, de la armată la justiţie şi de la afaceri la marile instituţii de securitate şi poliţie, este rostogolită tot mai repede la vale de zeci de milioane (!!!!) de votanţi. Cetăţeni americani, vorba lui Tipătescu adresîndu-se eternului şi pradigmaticului cetăţean turmentat: ca dumneata, cu minte, cu judecată limpede, cu simţ politic!!!