Costul duplicităţii

Emoţie mare în comunitatea jurnaliştilor. Doi confraţi au căzut, se pare, într-una dintre nenumăratele capcane ale teroriştilor din Irak. Reacţiile nu au întîrziat să apară. Oficialităţile, la cel mai înalt nivel, au dat asigurări că toate eforturile vor fi făcute pentru a clarifica şi rezolva situaţia ziariştilor dispăruţi. Între timp, presa a început să se întrebe insistent dacă nu cumva politica oficială a României, de susţinere cu trupe a efortului de stabilizare din Irak, este greşită. De ce în timp ce Spania, de exemplu, a pus capăt de mult participării, iar state ca Italia, Bulgaria, Ungaria au anunţat deja datele la care îşi vor retrage trupele, România continuă să menţină şi chiar să sporească prezenţa sa militară în Irak? Ca să nu mai pomenim de faptul că Franţa şi Germania şi acum evită să aibă măcar un instructor civil pe teritoriul Irakului. Întrebările incomode cad tocmai cînd sondajele de opinie arată că, în mare parte, românii sînt împotriva prezenţei militare în Irak. Ce se întîmplă?

Realitatea are grijă, din cînd în cînd, să arunce o lumină necruţătoare acolo unde politica şi politicienii se străduiesc din răsputeri să ţină lucrurile într-o răcoroasă penumbră, ori chiar în întuneric. Ceea ce vedem acum pune în evidenţă pericolul creat de mentalităţi adînc înrădăcinate, atît la nivelul decidenţilor politici, cît şi al oamenilor obişnuiţi. Moştenite şi cu grijă ocrotite, după 1989, ele perpetuează "mitul" conform căruia "politica externă" este un soi de templu în care, deopotrivă, politicieni şi oameni de rînd se prosternează la altarul "interesului naţional" pe care-l servesc fără prihană şi osteneală. Politica externă nu poate fi decît "bună" şi ea este treaba "înalţilor preoţi din templul politicii de stat". Nimic din ceea ce ţine de "politica externă" nu poate fi pus în discuţie. Oricine îndrăzneşte să crîcnească este "nepriceput", "neavenit", "suspect", dacă nu chiar "trădător".

În loc de dezbateri, Parlamentul oferă spectacolul "tonifiant" al "unanimităţii". Ziarele, televiziunile, ori radiourile nu se dau în vînt după "dezbateri" privind politica externă a României, de vreme ce tot s-a hotărît, iar politicienii par să fie toţi de-o apă şi-un pămînt, cînd vine vorba de acest subiect.

Duplicitatea politicii, însă, se răzbună!

Cînd România a adoptat oficial, ca pivot al politicii sale externe, relaţia strategică cu SUA, toată lumea a fost fericită pentru că în sfîrşit eram şi noi de partea bună a baricadei şi mai ales acolo unde se află singura hiperputere a lumii! În loc de lapte şi miere au început să curgă obligaţii! Cînd Statele Unite au adoptat oficial, ca prioritate a politicii lor de stat, lupta împotriva terorismului, România, ca şi alţi aliaţi ai Americii, a făcut pasul înainte şi a sprijinit această politică. Au urmat alte obligaţii! Lupta împotriva terorismului s-a mutat din paginile documentelor politice în teatrul de operaţiuni din Afganistan şi Irak. România, în mod logic, a trebuit să facă drumul pînă la capăt. Acest comportament politic, coerent, bazat pe relaţia strategică cu Statele Unite, a creat tensiuni semnificative în relaţiile politice cu Uniunea Europeană şi mai ales cu Franţa şi Germania. Responsabilii politicii externe româneşti au evitat cu grijă, de fiecare dată, să vorbească răspicat despre avantajele şi dezavantajele acestor decizii strategice. Politicienii au preferat să nu discute consecinţele angajării directe într-un efort militar. Toţi preşedinţii şi premierii ultimelor guvernări au fost fericiţi să se fotografieze cu "băieţii noştri", în costume militare noi-nouţe, dar au uitat să spună că la război nu se face doar paradă, ci se mai şi moare, pe ici pe acolo! Deşi într-un mod neconvenţional, adică fără declaraţii oficiale şi parafe, România se află în război! Iar acest lucru are consecinţe masive şi pentru cei aflaţi în teatrul de operaţiuni, şi pentru cetăţenii ţării şi pentru securitatea teritoriului. Politicienii au preferat să facă "pe niznaiul", lăsînd impresia unui soi de "carnaval". Cînd aripa dramatică a morţii se aşează pe chipul şi trupul primelor victime, castelul duplicităţii se prăbuşeşte. Politicienii şi instituţiile statului, responsabile în domeniul politicii externe, sînt datoare societăţii cu o dezbatere serioasă a problemelor, cu o discuţie despre costuri şi avantaje, cu pregătirea populaţiei pentru situaţia de risc în care se găseşte, dată fiind participarea la acţiunile militare din Irak şi Afganistan, cu o imagine clară despre modalităţile prin care vor fi încasate "dividendele" politicii adoptate şi vor fi achitate "notele de plată". Este timpul ca nu doar politicienii, ci şi opinia publică să treacă de la iluzii la realităţi. Politica externă este bazată pe evaluări, pe interese şi pe alegeri. Care sînt ele şi cine poartă răspunderea pentru consecinţe? În lipsa clarificărilor atît de necesare, politica externă riscă să fie făcută ea însăşi prizonieră de către evenimentele dramatice în care România şi cetăţenii ei vor fi angrenaţi, tot mai des, tot mai vijelios.

Duplicitatea este cel mai prost material de construcţie, în viaţa de zi cu zi, ca şi în politică. Poate acum acest adevăr va fi în sfîrşit sesizat şi de societatea românească, atît de înclinată să se lase sedusă de "miturile" soporifice ale politicii externe.