Cu ciorapii găuriţi

În 1951, sociologul american David Riesman publica o scurtă povestire intitulată "Războiul nylon-ului". Statele Unite iniţiază un program de bombardament strategic al Uniunii Sovietice. Avioanele americane însă nu lansează bombe, ci produse ale industriei de consum. Ciorapi de nylon, ţigări, aparate de radio etc.

Aşa cum se poate bănui, campania americană produce o imensă bătaie de cap pentru conducerea sovietică. Masele de "oameni ai muncii" se năpustesc să culeagă roadele generozităţii Occidentului decadent. La început, Kremlinul cenzurează orice relatare despre perfida campanie. Apoi încearcă să mintă. Produsele sunt contaminate! - pretind propagandiştii regimului. În fine, URSS-ul încearcă aceeaşi strategie. Bombardiere sovietice încep să arunce în capul americanilor haine de blană şi conserve cu icre negre. Problema este că acest gen de muniţie se termină repede...

Povestirea lui Riesman se inspiră, printre altele, din relatările antropologilor despre cargo-cultele din insulele Pacificului. Pe acolo pe unde au trecut militarii americani, au răsărit forme religioase ciudate. Băştinaşii venerau personaje imaginare precum Tom Navy, un fel de zeu care ar fi venit cu pasărea-de-metal să le aducă tot felul de lucruri minunate.

O altă sursă de inspiraţie s-ar putea să fi fost ştirile despre blocada Berlinului, din 1948-1949. Confruntaţi cu tentativa sovietică de a înfometa sectorul aflat sub control occidental, americanii au iniţiat celebrul pod aerian. Unul dintre piloţi a început să arunce cutii cu bomboane legate de batiste către copiii care făceau semne de jos. După ce ştirea a ajuns la urechile unui general american, operaţiunea a devenit oficială. Zeci de tone de dulciuri au ajuns astfel la civilii germani. Avioanele au devenit cunoscute drept "bombardierele cu stafide" (Rosinenbomber).

Povestea lui Riesman a fost citită, de regulă, într-o cheie simplă. Eşecul socialismului sovietic de a asigura un acces decent la bunuri de consum, versus consumerismul, uneori cu accente ofensive, al capitalismului avansat.

Eu văd şi altceva în textul lui Riesman. Nylon-ul.

Socialismul s-a propus pe sine, din secolul al XIX-lea, ca o alternativă la capitalism. Dar capitalismul nu era doar o "formă de organizare a producţiei". Ordinea capitalistă depindea şi de rolul privilegiat al anumitor materiale.

Ce ar fi fost "industrializarea" secolelor XVIII-XIX fără oţelul modern? Sau fără cărbune? Sau fără coloranţii industriali, fără îngrăşăminte ori dinamită? Sau fără betonul armat?

Aceasta era, din punct de vedere material, lumea pe care au cunoscut-o clasicii marxism-leninismului. Pentru ei, a depăşi capitalismul a însemnat mai mult oţel, mai mult cărbune, mai mult beton.

Între timp însă, piaţa liberă inventa noi materiale. Iar societatea liberă le găsea utilizări. Aluminiul, materialele plastice, siliconul, cristalele lichide sau sticla incasabilă. Fiecare dintre acestea a marcat, pentru a folosi jargonul dialecticii, un "salt calitativ".

Diferenţa dintre cele două regimuri a devenit una palpabilă. Era suficient să pipăi un rând de haine occidentale şi să compari. Aveam, copil fiind, un pulover trimis de mătuşa mea din Italia. Culoarea şi fibra nu semănau cu nimic de la noi din magazinele "comerţului socialist".

Tot de atunci, de prin anii "70, ştiu o poveste. Nu am idee dacă e adevărată, dar ilustrează bine situaţia despre care vorbim. Apăruseră, pe timpul acela, pungile cu lapte. După ce o vreme îşi făcuseră treaba, pungile respective ajunseseră de tot râsul. Crăpau foarte uşor. Unele crăpau chiar pe raft.

Cauza, pare-se, era calitatea foliei. La început era din import. Apoi, ca rezultat al "indicaţiilor preţioase", a fost înlocuită cu un surogat autohton. Chemat să explice, inginerul neamţ care se ocupa de instalaţie a introdus o rolă din folia originală. Apoi a dat drumul la maşină. A scos câteva pungi pline cu lapte şi a pus una dintre acestea pe podea. După care s-a urcat cu picioarele pe ea. Uimiţi, proletarii se uitau cum cele o sută de kilograme ale neamţului se balansau pe o pungă bine făcută. O demonstraţie tăcută a problemei...

Ironic, capitalismul este cel care a adus o revoluţie la nivelul materialităţii lumii. Socialismul a capotat, încremenit între materialele secolului al XIX-lea. Pereţi din ciment, praf de cărbune, acoperişuri din tablă ondulată. Aşa l-a prins obştescul sfârşit.

Până atunci, femeile umblau cu ciorapii găuriţi. Oamenii se îmbrăcau în haine făcute din nişte fibre sintetice ciudate, PNA, vopsite în culori spălăcite. Plasticul crăpa, sticla era deja spartă, ambalajele curgeau.

Într-o comedie cu Greta Garbo, din 1939, Ninotchka, femeia-comisar se mândreşte cu lenjeria sa grosolană. Să porţi ciorapi de mătase - recunoaşte ea - înseamnă să fii contra-revoluţionară. "Şi n-aş vrea să îmi pun ţara în pericol din cauza unor chiloţi!". Logic, dacă stai să te gândeşti. Înainte, că înainte era mai bine!