Cu şi fără miză

Scadenţele nu iartă pe nimeni. Nici măcar pe atît de protejaţii, privilegiaţii, răsfăţaţii, ca să nu zic şi îmbuibaţii noştri politicieni. Deocamdată se strînge funia la par pentru euro-parlamentari. O categorie foarte restrînsă de "activişti politici", dar cu vizibilitate şi, paradoxal, cu un prestigiu social semnificativ mai ridicat decît membrii Parlamentului României! Un grup foarte pestriţ, dacă privim listele pe care partidele le-au depus la Biroul Electoral Central. Care este "miza" acestor alegeri şi ce putem discerne cu privire la poziţionarea pe eşichierul politic a principalilor "jucători"? Ghilimele pentru miză şi jucători indică gradul mare de inadecvare al acestor termeni, foarte uzitaţi de altfel, în raport cu politica, inclusiv cu componenta ei electorală. Politica nu este un joc, cu atît mai puţin unul de noroc şi nu face parte din categoria "distracţiilor". A o trata în aceşti termeni, înseamnă nu doar a fi alături cu drumul, ci mai mult, a contribui la a-i convinge pe mulţi dintre alegători că este îngăduit, adecvat şi lipsit de costuri să tratăm ca pe un spectacol, politica, ori ca pe o sală de cazinou. Reformulez, prin urmare, punctul de plecare: Ce mînă partidele şi oamenii noştri politici să cheltuiască importante resurse - timp, organizare, bani etc. - pentru alegerile euro-parlamentare? Complementar: noi, cetăţenii Europei, pentru ce ne-am osteni să facem o alegere şi să punem în urnă un vot, cu accest prilej?

Răspunsul, "corect politic" are două componente. Prima, ar fi aceea că politicienii au la inimă interesele ţării, iar interesele ţării sunt reprezentante în Parlamentul Uniunii Europene, prin euro-parlamentarii pe care-i alegem, aici, la noi acasă! Să fim serioşi!

A doua componentă ar fi aceea că reprezentarea în forul european este o imagine concentrată a greutăţii politice a principalelor partide din Europa, a orientărilor doctrinar-ideologice şi desigur, a competiţiei dintre ele. Altfel spus, alegem parlamentari pe liste de partid, pentru că aceste partide duc mai departe, prin reprezentanţii lor la Bruxelles, temele, abordările, soluţiile de tip "socialist", "liberal", "creştin-democrat", "ecologist" etc. pentru a le impune pe cale democratică în procesul elaborării politicilor şi a deciziilor Uniunii Europene. Cît se poate de puţin adevărat! Covorul pestriţ al diversităţii politice locale se contopeşte la Bruxelles în două tabere care au ca principală, dacă nu unică, grijă să-şi impună oamenii în poziţiile privilegiate şi de influenţă ale uriaşei birocraţii din burta maşinăriei numită Uniunea Europeană, iar nu să se lupte între ele pentru soluţii şi decizii care ar avea rădăcini în doctrinele pe care le reprezintă!

Realitatea, forţa aceea invizibilă, dar inconturnabilă, care ne ţine, fie că ne place sau nu, cu picioarele pe pămînt, începe însă cu un considerent trivial: există nişte locuri în Parlamentul Uniunii Europene, care trebuie ocupate de cineva, din România, pentru că ne sunt alocate. Salarii şi alte nenumărate avantaje, cît se poate de atrăgătoare, în raport cu activitatea cerută celui ajuns în acea poziţie! Chiar şi din acest punct de plecare, partidele politice ar trebui să fie, cît de cît, interesate să trimită la Bruxelles oameni cu ceva greutate, exprimată nemijlocit în expertiză şi experienţă politică, inclusiv cea de tip parlamentar. Evident, nu se întîmplă aşa, decît în foarte puţine cazuri! Dacă pui toate listele partidelor la un loc, abia dacă găseşti cinci-şase nominalizări (din peste 100!) care satisfac aceste cerinţe. Cînd vine vorba despre nominalizările pentru lista euro-parlamentarilor, partidele (toate!) sunt prizonierele a două seturi de criterii: "PCR" (pile, cumetri, rude!) şi "vedete" (personaje cu vizibilitate publică mare, pozitivă, puse în faţă ca "să aducă voturi").

În ciuda acestei situaţii, oriunde în Europa, partidele politice tind să trateze alegerile euro-parlamentare ca pe un test pentru viitoarele confruntări electorale, oricare ar fi acelea - locale, generale, prezidenţiale. Aşa fac şi partidele noastre, care se întrec în cititul în stele şi sondaje, doar-doar vor afla ce le rezervă soarta la viitorul scrutin, cel care contează cu adevărat pentru ele! Din această perspectivă, în ciuda mutrelor seriose, ba chiar încruntate, cu care liderii noştri politici ne vorbesc despre importanţa alegerilor euro-parlamentare, este clar că pe ei nu-i interesează decît celelalte alegeri, cele care vor urma! Este singurul motiv pentru care n-ar vrea să iasă rău la euro-parlamentare, ba chiar ar vrea să iasă bine! Ce înseamnă bine? Depinde! Pentru PSD, bine înseamnă 42-45% şi orice peste această cotă. Pentru PNL, ne-a spus chiar liderul formaţiunii cu pricina, 15% este linia care va face diferenţa dintre succes şi catastrofă! PDL-ul se fereşte să dea criterii exprimate prin cifre şi procente! Ştie el de ce! Ştim şi noi! După "Despărţirea de Băsescu" nimeni nu poate să spună cîte voturi mai adună formaţiuna respectivă. Cu atît mai puţin se poate încrede în "predicţii" electorale o formaţiune ca Mişcarea Populară, moşită din te miri ce şi mai nimic, oricît de tare s-ar strădui să o scoată în lume părintele ei politic şi oricît şi-ar dori să o vadă trecută dincolo de bariera primului test electoral. După moda pe care partidele noastre au adoptat-o deja pentru oricare scrutin, poporul elector nu va fi invitat la dezbatere, înţelegere, evaluare şi discernămînt, ci doar la circ şi distracţii specifice, din categoria producţiilor "manelist-televizive" şi "popular-chermeziste"!

De ce ne-am mai duce noi, atunci, să votăm la euro-parlamentare? Răspunsul la această întrebare, ca şi misterele Begumei, are toate şansele să mai rămînă ceva timp nedescifrat! În ziua în care am şti, cu precizie, cum îşi formulează diferiţi oameni (categorii de oameni) decizia de vot, am pune definitiv cruce sistemului pe care-l numim "democraţie". Fie vorba între noi, ziua aceea nu este departe, şi nu doar din cauze care ţin de posibila descifrare completă a comportamentului uman! Cunoaştem, totuşi, cîteva dintre mecanismele psihologic-decizionale care-i aduc pe oameni să voteze, aproape, la orice alegeri: condiţia de coerenţă - "mă consider de dreapta/stînga, mă duc prin urmare să votez dreapta/stînga"; principiul "apartenenţei", reale sau referenţiale - "se duc ai mei să voteze dreapta/stînga, mă duc şi eu"; principiul autorităţii referenţiale - "zice X că e bine, că trebuie, că se cade... etc. să votăm dreapta/stînga, (unde x este o persoană cu autoritate acceptată, fie şi simbolică, asupra electorului), mă duc şi eu să votez, cum a zis X"; mecanismul votului de pedeapsă - "mi-au făcut-o ăştia, mă duc să-i votez pe ăilalţi", cu varianta "decît ăia, mai bine mă duc să-i votez pe ăştia". Doar aceste cîteva tipuri de structurare decizională (prezentate aici grosier-caricatural) asigură, aproape în orice context electoral, o mobilizare la vot între 35 şi 45%. Cam atît cît se va consemna şi la viitoarele noastre alegeri euro-parlamentare. Cum se va împărţi "prada" mandatelor? Cel mai probabil după o scală de tip exponenţial, iar nu după una liniară. Adică, vom avea un rezultat cu un "mare învingător", un "second best", la o distanţă apreciabilă, un loc trei, minuscul, şi restul lumii!

Cam asta-i "miza jocului"!