Culmea democraţiei reprezentative

Dacă vă uitaţi la ceea ce se întîmplă sub ochii noştri în politica României, o să înţelegeţi, imediat, de ce "originala" noastră democraţie a atins o performanţă de neegalat, a trecut culmile de dincolo de culmea culmilor: nu este nici reprezentativă, nici democraţie!!! Un conglomerat de instituţii create nu pentru a reprezenta cetăţenii şi interesele lor, ci ca să asigure privilegii de statut social, putere şi acces la resurse unor grupuri relativ restrînse de indivizi organizaţi în clanuri, haite şi cumetrii. Cît despre funcţionarea, la noi, a instituţiei numită "Parlament", ea serveşte toate şi oricare dintre interesele aleşilor şi aproape niciunul dintre cele ale alegătorilor pe care teoria presupune că îi reprezintă.

Ca să nu ne mai mirăm, din cale-afară, de ceea ce se întîmplă pe la noi, este suficient să citim articolul 1 din Constituţia României. Dacă nu l-aţi citit niciodată cu ochii dumneavoastră nu trebuie să vă speriaţi prea tare, faceţi parte din largul grup al celor peste 90% dintre cetăţenii acestei ţări care nu l-au citit nici ei. Lectura merită, totuşi, căci de aici puteţi afla, scris negru pe alb, că forma de guvernare în statul numit România nu este "democraţia reprezentativă", ci republica! O confuzie gravă care pune din capul locului între paranteze, democraţia. Autorii constituţiei noastre nu au aflat, probabil, că republica este doar o superficială aproximare a formei de guvernămînt, care face simpla deosebire faţă de monarhie. Gestiunea puterii publice într-o republică, aşa cum orice cercetare istorică atestă, chiar şi a istoriei României, poate fi organizată după principii foarte diferite, ba chiar contrare democraţiei, cum este cazul oligarhiilor şi al autocraţiilor (republicane!). Nu trebuie să mergeţi prea departe cu cercetarea, suficient ar fi să îşi aducă aminte cineva de trecutul politic şi relaţia cu democraţia ale celor două republici care o preced pe cea actuală, respectiv Republica Socialistă România şi, anterior, Republica Populară Română. Republică, da, democraţie ba!! O grea moştenire, de care nu ne-am debarasat încă, nici acum!!! Ca dovadă, la paragraful doi al aceluiaşi prim articol din Constituţie, abia apare palid adjectivul democratic, ca determinant pe lîngă substantivul stat, fără să existe nici o legătură care să facă posibilă şi credibilă această calitate a statului. Evident, acelaşi lucru este valabil şi pentru celelalte două atribute înghesuite alături, "de drept" şi respectiv "social". Nu este deloc întîmplător faptul că "valorile supreme" pe care acest stat le garantează cetăţenilor săi, conform Constituţiei, nu sunt Drepturile fundamentale care se regăsesc în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, (nici urmă de referire la acest document fundamental!), ci o însăilare supradiluată de pseudo-principii presupus democratice, trei la număr, dezvoltarea personalităţii umane, dreptate (!!!) şi pluralism politic!!!! În sfîrşit, paragraful patru, ultima şansă de a introduce democraţia ca formă de organizare a instituţiilor de gestiune a puterii publice, ratează majestuos ocazia: "Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, legislativă, executivă şi judecătorească, în cadrul democraţiei constituţionale. Va să zică, nu democraţie reprezentativă, ci constituţională!! Ce o fi aia, doar Bunul Dumnezeu ştie! Las la o parte că atributul fundamental al organizării democratice a instituţilor puterii, controlul reciproc şi eficient, a fost înlocuit cu un alt surogat, aşa zisul echilibru. Păi, ce fel de echilibru poate exista între puterea judecătorească şi cea legislativă, ca să luăm un exemplu? Nici unul, căci atribuţiile şi instrumentele lor, tipul de putere de care dispun sunt de naturi radical diferite. Nu poţi măsura metri cu litri, folosind aceeaşi unitate etalon. Poţi, în schimb, să organizezi relaţiile dintre cele două instituţii fundamentale, astfel încît, în anumite cazuri şi condiţii, puterea unuia să poată fi folosită eficient pentru a bloca excesele în exercitarea puterii de către cealaltă. La fel şi raporturile Executiv-Legislativ, Executiv-Putere judecătorească.

Cu o asemenea bază constituţională, nu este deloc de mirare că, la noi în România aceasta post-decembristă, organizarea instituţiilor pentru gestiunea puterii publice este varză, harcea-parcea, şi nu are mai nimic de a face cu democraţia, în afara numelui pe care îl foloseşte, prea puţin îndreptăţit... spre deloc! Realitatea vorbeşte de la sine!

Puterea legislativă a pus capăt unui mandat al executivului, organizat în jurul majorităţii PSD-Alde. În mod normal, ar fi trebuit să urmeze alegeri anticipate. Ok, nu se poate. Nu dă voie Constituţia! De aici şi pînă la aberaţia parlamentară potrivit căreia Comisiile parlamentare controlate de PSD sunt cele chemate să dea avizul pentru miniştrii propuşi de noua putere, organizată în jurul PNL, este mai mult decît un pas, este o prăpastie. La fel şi în privinţa aşa zisului drept al aleşilor de a lipsi "politic" de la şedinţele Parlamentului pentru a împiedica realizarea cvorumului. Cîtă teorie democratică ar trebui să învăţăm, pînă la a înţelege că mandatul de reprezentant în Parlament, Camera Deputaţilor sau Senat, nu este proprietatea personală a desemnatului mandatat? Alesul nu poate să facă ce vrea sau ce îi convine politic partidului din care face parte. Mandatul conţine obligaţia exercitării cu bună credinţă a funcţiei de reprezentare şi obligaţia de a face acest lucru conform programului instituţiei respective. Cine nu vrea sau nu poate, nu are decît să depună mandatul. Aberaţiile reglementărilor parlamentare, după urechea interesului meschin al alesului, se prelungeşte şi asupra executivului. Executiv invalidat pe moţiunea de cenzură; cu toate acestea guvernul cu pricina rămîne în funcţie cu atribuţii depline pînă... pînă cînd o vrea cel de sus să primească votul de învestitură alt guvern. Pînă atunci, Dăncilă împarte miliarde, funcţii şi sinecuri, în vreme ce se victimizează electoral şi din maşina oficial-guvernamentală de care se bucură nestingherit, ca şi de celelalte privilegii ale puterii. De ce? Pentru că cineva grijuliu a zis că Republica nu poate rămîne fără guvern. OK, nu poate rămîne, dar nu ar fi mai bine să dăm soluţia constituirii imediate a noului guvern, decît să prelungim aberant şi anti-democratic viaţa unui guvern căruia i s-a retras mandatul prin votul Parlamentului? Ba da, dar cine să o facă, dacă parlamentarii îşi fac singuri regulamentele, iar Curtea Constituţioană suferă de orbul găinilor în stadiu grav-avansat, cînd este vorba să scoată la iveală aberaţiile anti-constituţionale şi anti-democratice ale prevederilor regulamentelor şi ale legilor de func­ţionare a instituţiilor principale, Parlament, Guvern, Putere judecătorească?

După trei decenii de teste şi încercări nereuşite de a obţine democraţie reprezentativă dintr-o formulă constituţională paralelă şi cu democraţia şi cu reprezentativitatea, nu şubredă, ci dezastruoasă, poate ar fi cazul să înţelegem că democraţia nu creşte în pom, ci răsare din principii şi formule de organizare cît se poate de precise, dacă ele sunt cu îngrijire respectate şi ocrotite de lege şi de oameni. Lăsaţi de capul lor, reprezentanţii se reprezintă doar pe ei, iar libertăţile şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor nu sunt apărate de nimeni şi cel mai puţin de stat!