Cultul evidenţei

Prima bănuială am avut-o de ceva vreme, la alegerile de acum câţiva ani. Preşedinta Comisiei electorale era încolţită de ziarişti, care descoperiseră nişte grave nereguli procedurale. Da, legea are anumite prevederi, iar faptele descoperite erau contrare acestor prevederi, a recunoscut femeia. "Deci s-a încălcat legea!" - au reclamat ziariştii. "Nu" - a declarat, aiuritor, doamna judecător.

Uitaţi-vă în jur şi veţi vedea, la tot pasul, acelaşi dispreţ sis­tematic pentru ceea ce este evident. Un ministru de Finanţe care afirmă, împotriva evidenţei, că românii sunt taxaţi cu reţinere. Maşini parcate sub semnul "Interzis!". Piste de biciclete amenajate de Primărie fix peste trotuare aglomerate, deşi ar fi trebuit să fie evident că acolo abia încap pietonii. Un Prim-ministru care se laudă că i-a sprijinit pe cei care muncesc în industria auto, deşi o simplă lectură a ziarelor i-ar fi arătat că angajaţii de la cea mai mare companie de profil din această ţară nu mai pot de fericire din cauza salariilor mizerabile şi vor declanşa greva generală. Excursionişti care au ieşit la "iarbă verde", deşi în jurul lor sunt mai multe gunoaie decât pe un bulevard din Capitală.

Acest dispreţ pentru evidenţă face ca aproape orice dezbatere publică să capete o tentă suprarealistă. Este evident că o Constituţie care stabileşte că statul e bazat pe separaţia puterilor (art.1), pentru ca apoi să nege acest principiu (art. 71), e incoerentă, dar acest lucru nu-i împiedică pe unii să o venereze ca pe o capodoperă a legislaţiei moderne, fără egal de la codul lui Hammurabi încoace. E limpede că am plătit, din bugetul public, sume fenomenale de bani, anul trecut, Uniunii Europene, fără să primim mai nimic. Dar nici aceas­tă evidenţă, rece, a cifrelor nu i-a împiedicat pe politicieni să se felicite pe ei înşişi pentru afacerea "integrării".

Am crezut, un timp, că dificultatea principală, în această ţară, este că oamenii nu au res­pect pentru reguli. Comparaţi doar câţi pietoni traversează pe roşu în Germania şi la noi, şi veţi avea o idee la ce mă refer. Dar s-ar putea ca problemele noastre să mai aibă o cauză, încă obscură.

În Occident există un adevărat cult al evidenţei. Aceasta este o trăsătură fundamentală a procesului istoric ce a făcut ca Occidentul să ajungă la supremaţie culturală şi economică. E un proces vizibil, mai întâi, în sfera teoretică, unde îl detectăm sub diferite nume, precum acela al "empirismului". Începând cu secolul al XVII-lea, mai cu seamă, filozofi precum John Locke încep să susţină autoritatea datelor simţurilor ca sursă a cunoaşterii certe sau măcar plauzibile, o direcţie dusă la extrem în sensualismul francez al secolului următor. Nici ceea ce desemnăm îndeobşte drept "raţionalism" nu este o excepţie. Cogito-ul cartezian este un triumf al evidenţei, o noţiune prea clară pentru a mai avea nevoie de o demonstraţie suplimentară, ci doar de o delimitare a metodei prin care ne-o însuşim. Sursa ultimă a aces­tor concepţii este retorica romană. Din acel moment, în Occident, s-a format, gradual, o adevărată disciplină interioară, al cărei scop a fost acela de a limpezi ideile.

Din sfera ideilor abstracte, această rigoare s-a extins. În reprezentările religioase, când pereţii bisericilor au fost daţi cu var, pentru ca doar evidenţa după Scriptură (sola Scriptura) să rămână. În Ştiinţă, care a devenit dependentă de experiment. În Justiţie, care a eliminat procedurile ce presupuneau superstiţii. În cultura populară chiar. Ce altceva este Sherlock Holmes decât un erou al evidenţei empirice?

Dacă am dreptate, atunci trebuie să ne revizuim unele ipoteze de lucru. Am susţinut că importantă e reformarea elitelor şi revizuirea normelor. Nu neg nici acum acest lucru. Dar cauza răului e mai profundă. E într-o minte dezorganizată, opacă la datele evidente. O dezorganizare pe care ne-o însuşim în fiecare zi, începând cu educaţia primară sau cu aceea din familie, adesea lăsată la voia întâmplării şi a televizorului. Iată o caracteristică comună cu societăţile tradiţionale, pre-moderne, pentru care supra-naturalul, legendarul, mitologicul şi fabulaţia sunt elemente comune. Minus, în ce ne priveşte, pitorescul. Măcar acele societăţi au poveştile lor frumoase. Noi avem politicieni neruşinaţi şi lideri de opinie cu dificultăţi de adecvare la real.

Ce e de făcut? Nu sunt sigur, pentru că avem o problemă mai degrabă generală şi culturală decât una precisă, economică sau juridică, ce poate fi izolată şi rezolvată punctual. Dar un lucru este cert. În lipsa respectului pentru evidenţă, nu poţi angaja nicio dezbatere raţională. Aşa încât am putea începe prin inventarierea evidenţelor. Ca ţară, am ajuns într-o situaţie grea. Ca soluţii, aproape toate au dat greş până acum. Ca direcţie, nu avem niciuna. Ca ieşire, doar o ruptură radicală cu trecutul. Aceasta este evidenţa.