Cultura spaţiului public

Trec deunăzi, cum mi se întîmplă adesea, purtat de treburi prin centrul Bucureştilor, pe lîngă clădirea frumos întreţinută a Băncii Naţionale. Zonă familiară, centrată de Biserica Sfîntul Gheorghe, locul geometric al spaţiului public bucureştean, aşa cum s-a conturat el la începutul formării moderne a oraşului: Biserica, Universitatea, la o aruncătură de băţ; Spitalul public al Colţei, vechiul centru comercial al Lipscanilor, Banca Naţională, Bursa, Poşta, clădirea primei Case de Economii, Piaţa Unirii şi nu mult mai departe, clădirea Primăriei, iar lîngă Dîmboviţa, Mitropolia şi Tribunalul cel mare. Axele de armătură ale oraşului, nord-sud şi est-vest, se întretaie la doar cîţiva paşi, în Piaţa Universităţii unde, mult mai tîrziu, dar inspirat, s-a ridicat şi clădirea noului Teatru Naţional. Chiar dacă relativ înghesuit, lipsit de logica geometrică a unei mari mari pieţe publice, mărginită de zidurile clădirilor oficiale ale municipalităţii, de marea biserică a oraşului şi de clădirile istorice ale primilor săi edili, cum se întîmplă în aglomeraţiile urbane ale occidentului moştenitor al Romei, acesta este arealul care dă identitate Bucureştilor.

Mă frec la ochi şi nu-mi vine a crede. În jurul Băncii Naţionale a răsărit ceva! Nu un spaţiu marcat, fie şi simbolic, de verdele regnului care ne întreţine, ne înnobilează şi ne vindecă pe toţi; nu o parcare modernă, nu o zonă care să respire curăţenie şi linişte, nu vreun semn al preocupării de a extinde grija purtată clădirii BNR către vecinele sale atît de oropsite şi ameninţate cu prăbuşirea, la prima zguduitură mai serioasă a pămîntului. Nu! În jurul BNR a răsărit un gard! Înalt, cu brîu impunător de beton, pe care stă ameninţător căţărată o pădure de suliţe negre, împungînd cerul mult dea-supra înălţimii unui uriaş! Mă frec la ochi, încă o dată, dar realitatea hîdă nu vrea să dispară. Stă hotărîtă să mă înfrunte şi să mă umilească cu avantajul sporului parţial de eternitate de care viaţa mea trecătoa-re nu dispune.

După şocul iniţial, încerc să înţeleg. Nu de ce i-ar fi trebuit un gard acestei instituţii publice, atît de liniştită, de puţin ameninţată şi de bine preţuită de bucureşteni; motive se găsesc cu miile pentru orice pros-tie, oricît de nătîngă. Încerc să înţeleg cum a fost cu putinţă îngustimea de spirit şi puţinătatea de suflet din care s-a născut această "iniţiativă urbană". Prilej să constat, astfel, cu durere, că BNR este ultima redută căzută sub asaltul furibund al culturii totalitare care continuă să mutileze identitatea Bucureştiului, chiar şi la două decenii de la căderea dictaturii. Semnul culturii urbane totalitare este interdicţia, iar reprezentarea sa iconică cea mai elocventă este, aţi ghicit...GARDUL! Majoritatea marilor clădiri publice ale Bucureştiului, pe care tocmai le-am pomenit, au fost ridicate în vremuri grele pentru societatea românească, tulburi, pline de pericole şi deloc "liberale". Unele chiar în timpul războiului. Ei bine, oamenii aceia n-au simţit nevoia să le împrejmuias-că cu garduri, să le apere de cetăţenii ale căror interese se presupune, de altminteri, că le servesc. Nu, ei le-au proiectat şi lăsat fără garduri, cu excepţia Spitalului Colţei, a cărui împrejmuire trebuie să fi fost dictată de nevoia de a separa cu stricteţe zona specială, interioară, a suferinţei şi tămăduirii, de spaţiul public exterior, inert, faţă de suferinţele dinlăuntru. Nu am să fac istoricul invaziei totalitare în spaţiul public al Bucureştilor, în timpul celor 50 de ani de dictatură post-belică. Merită un capitol special într-o carte de ştiinţă politică, care va fi scris cîndva. Nu pot să nu observ, însă, că după 1989, clădirile administraţiei publice, cel puţin în Bucureşti, s-au întrecut în "naşterea gardurilor". Clădirea în care s-a aflat, pînă în Decembrie 1989, Ministerul de Externe, iar astăzi găzduieşte birourile guvernamentale, s-a dotat cu un gard, în timp ce acela din jurul grădinii Cotrocenilor a fost binişor întărit şi ridicat spre ceruri. Clădirea de pe cheiul Dîmboviţei, care adăpoşteşte Ministerul de Interne şi al Administraţiei Publice a folosit "cadrul natural" şi cîteva bariere pentru a defini o zonă specială de interdicţie, în jurul său. Un altfel de gard. Parlamentul, ce să mai vorbim, a moştenit un gard mai impunător decît zidul care împrejmuia invincibila cetate de la Massada. Majoritatea noilor incinte de locuire, peri-urbane, dezvoltate spre Pădurea Bănea-sa sau în sudul oraşului sunt încercuite cu garduri de piatră. Dacă Universitatea a scăpat deocamdată de furia ridicării obstacolelor separatoare, alte instituţii de învăţămînt academic şi-au turnat de la început fundaţiile dincolo de împrejmuiri ameninţătoare, cum este cazul Politehnicii, iar de atunci nu au simţit niciun impuls să le facă mai puţin vizibile, ori să le înlăture.

Nu ştiu să fi consultat cineva conducerea BNR cînd s-a luat decizia construirii celui mai nou purtător de simbol al culturii totalitare, ridicat în inima Bucureştilor. Presupun că nu a fost consultată, dar chiar şi aşa, înalţii responsabili ai finanţelor publice poartă o uriaşă parte de vină pentru că nu au reacţionat suficient de convingător împotriva iniţiativei de îndiguire a instituţiei publice pe care o conduc, brutal separată de res-piraţia oraşului, cu care pînă mai ieri a fost deplin consonantă.

Dacă în Bucureşti se mai găsesc suficient de mulţi iubitori ai oraşului, ai tradiţiei sale de cetate deschisă, capabili să se cutremure de oroarea mutilărilor ce continuă să se abată asupra sa şi să dorească păs-trarea identităţi anti-totalitare a Bucureştilor, atunci vă propun să înfiinţăm AIG-România. Vreau să spun "Asociaţia pentru Înlăturarea Gardurilor", doar nu v-aţi gîndit la cine ştie ce altceva! Ar fi un gest cu sens, de cultură a spaţiului public.