Curat constituţional!

Vădit lucru, obsesia constituţionalismului nu părăseşte prea uşor politica românească. Opera lui Caragiale este plină de referinţe, în materie. De la Pristanda, la junele studinte în drept şi publicist, Rică Venturiano, şi de la Caţavencu, la Nae Ipingescu, sau Conul Leonida, toată lumea este fascinată de subiectul de la care pare să atîrne, putem spune, trecutul şi venitorele Patriei.

Nu se putea, prin urmare, ca într-un an electoral cum este acesta, tema constituţională să nu fie resuscitată de politicianul român! Cu ce scop şi mai ales cu ce efect, se poate lesne anticipa din experienţa, atît de bogată, a trecutului, apropiat, ori mai îndepărtat.

Pentru politica noastră şi politicienii ei, Constituţia nu a avut şi nu are nici astăzi valoarea absolută a unei întemeieri. Prin urmare, nimeni nu se simte zguduit de fiorul unicităţii, cînd atacă subiectul, şi nici nu întrevede vreun obstacol în a schimba constituţiile după cum schimbă cineva cămăşile, ori aşternuturile de pe pat. Constituţia este doar o unealtă, ca oricare alta, de care politicianul român se foloseşte, are datoria să se folosească, cînd şi cum doreşte, pentru a-şi atinge scopul unic al activităţii sale: mandatul de guvernare.

Orice constituţie este menită să rezolve doar două probleme esenţiale pentru modul în care decurge viaţa politică a unei societăţi: să determine sursa de legitimitate, care întemeiază mai apoi actele de guvernare; respectiv, să definească arhitectura instituţiilor principale de guvernare şi mecanismele de instituire/res-tituire a mandatelor de exercitare a Puterii, în formele ei fundamentale - legislativă, executivă şi judecătorească. În contextul regimurilor democratice, să proclame la rang de principiu, Libertăţile şi drepturile fundamentale ale omului-cetăţean. Rică Venturiano părea să ştie mai bine subiectul, decît mulţi dintre politicienii de azi ai României, căci se ocupă în op-ul său de tema regimului republican, pentru care "sufragiul naţional", adică votul universal, reprezintă mecanismul sine qua non de instituire a puterii de guvernare.

Dacă tema sursei de legitimare a puterii nu a ridicat niciodată prea multe probleme, organizarea guvernării a fost subiectul la care toţi părinţii şi bunicii fondatori ai constituţiilor României au rămas corigenţi, dacă nu chiar repetenţi. Dintre toate, constituţia care se află astăzi în vigoare este, de departe, cea mai prost croită, plină fiind de soluţii improvizate, care contrazic direct şi flagrant principiile de bază ale organizării democratice a puterii, creatoare de ambiguităţi şi disparităţi inacceptabile în orice sistem care aspiră la rigoare şi coerenţă. Cine a spus, însă, că politicianul român se dă în vînt după rigoare şi coerenţă?! Exemplul cel mai recent, adus în centrul dezbaterii politice de la noi, este cît se poate de relevant. Un partid cu pretenţii de stîlp al vieţii politice, propune schimbarea cons-tituţiei doar pentru a schimba regimul de imunitate al demnitarilor. Faptul că o asemenea prevedere a ajuns să fie reglementată de textul constituţional este o aberaţie evidentă. Faptul că o aberaţie se vrea îndreptată printr-o altă aberaţie, pare însă să nu deranjeze spiritele constituţionaliste ale partidului, cu atît mai puţin pe cele ale liderilor politici. Nimeni nu s-a găsit să spună că tema trebuie şi poate fi rezolvată într-o lege, cum ar fi cea a răspunderii ministeriale şi că nu e nevoie de nici o prevedere constituţională, în acest sens. Tendinţa de-a înghesui în Constituţie tot felul de prevederi care nu au de-a face cu ros-turile întemeierii instituţiilor politice este, pe de o parte, un reflex al autoritarismului şi al experienţei îndelungate de concentrare şi monopol asupra puterii, iar pe de altă parte, o consecinţă directă a lipsei de viziune, a incapacităţii celor ce-şi vîră pixul în texte constituţionale de-a se ridica la înălţimea presupusă de temă, a slăbiciunilor unor oameni pentru care virtuozitatea ştiinţei dreptului are ca etalon "arta" chichiţelor ascunse printre rînduri şi virgule de legi, ce pot fi schimbate, după cum bate vîntul, ori după cum o cer enteresele partidului, vorba lui Trahanache.

Are România nevoie de o reală întemeiere constituţională? Nu încape îndoială, mai ales în urma dezastrului ce poate fi contemplat după 20 de ani de solfegii de democraţie, executate pe un pian căruia îi lipseşte o bună parte din claviatură şi care are corzi mai puţine decît clape. Este capabilă politica românească de o astfel de întemeiere? Cu tot optimis-mul meu structural, sunt sceptic. Politica pare acum, ca şi acum patru ani, ca şi acum 20 de ani, ca de cînd ne ştim, de la Caragiale încoace, tentată doar să-şi rezolve problemele competiţiei pentru putere, dacă se poate şi prin intermediul constituţiei, cu atît mai bine. Cît despre vizionarii, oamenii de rigoare şi subtilitate intelectuală, capabili să toarne într-un text constituţional forma politică a unei alte Româ-nii, una care să se fi despărţit definitiv şi radical de temele lui Caragiale, nu prea se zăresc, ori au vocile acoperite de corul soldaţilor constituţionalişti ai partidelor.

Lăsată pe seama politicii şi a politicienilor, tema constituţională este definitiv condamnată la dilema caragialiană a schimbării fără modificare, ori a modificării, fără să se schimbe nimic.