Cursa pentru istorie

Februarie 20, 2013. Expresul Washington-Glory a plecat din gara de staţie. Ca de obicei, călători de toate felurile şi categoriile. Dincolo de orice deosebiri, de vîrstă, stare, ocupaţie etc., toţi poartă un singur bagaj: speranţa că vor fi printre cei puţini, aleşi de soartă să coboare din vagoane abia în gara finală. Locul unde nu există nimic deosebit, în afara unei certitudini: vor primi certificatul, atît de special, conferit muritorilor care "Au Făcut Istorie". Barack Hussein Obama al II-lea şi-a rezervat un loc în vagonul destinat preşedinţilor Statelor Unite, dar asta nu-i conferă vreun privilegiu; nici el nu ştie dacă va fi sau nu printre cei care vor putea spune că au provocat Istoria şi au reuşit să cîştige meciul. Ce l-ar putea ajuta? Ce i-ar putea sta împotrivă?

Binevoitorii consideră că Obama a scris deja primul rînd în cartea de istorie a Americii, în timpul primului său mandat, atunci cînd a semnat legea care deschide accesul oricărui american la o formă de asis-tenţă medicală, indiferent de starea sa materială, indiferent dacă are sau nu o asigurare acoperitoare. Statul asistenţei sociale, atît de hulit în ultima vreme prin Europa şi, mai ales, prin România, a cîştigat una dintre cele mai mari victorii în SUA! Nu toată lumea este de acord, însă, cu această evaluare. Plutesc în aer, şi nu fără temei, grave îndoieli privind capacitatea bugetului federal, prezentă şi viitoare, de a susţine financiar acest uriaş pas înainte pe calea civilizaţiei. Ajungem, astfel, la primul şi cel mai important obstacol, care l-ar putea da jos pe Obama din trenul către glorie: criza economică! Iar, în fundal, o criză socială încă şi mai plină de consecinţe politice. America nu a fost niciodată o societate a consensului. Dimpotrivă, a fost împărţită, adesea fără punţi, între opţiuni şi politici radical diferite. Alternarea la putere a republicanilor şi a democraţilor, abordarea aceloraşi probleme cu alte tipuri de soluţii, a încetat, de mai multă vreme, să producă efectele cumulative pozitive, care au făcut altădată tăria sistemului de guvernare al Statelor Unite. Ceea ce vedem, în ultimele trei-patru decenii, este fenomenul advers al acumulării şi multiplicării costurilor, al consecinţelor negative ale politicilor alternative, incapabile să soluţioneze pînă la capăt vreuna dintre temele tratate. America anului 2013 şi a noului mandat Obama este obligată să se întoarcă la o agendă care părea definitiv închisă la începutul primului deceniu al mileniului III: scăderea semnificativă a potenţialului de creştere şi dezvoltare economică. Este o realitate, modelul "haiduciei" financiar-bancare, transformat într-o mega-industrie a "înşelăciunii controlate" şi a redistribuirii tot mai accentuat asimetrice a beneficiilor activităţilor productive, marea economie de cazino, a dat Americii mai mulţi milionari decît oricare altă perioadă din istoria ei economică. În acelaşi timp, însă, a produs erodarea masivă, la propriu, a tuturor infrastructurilor de dezvoltare; de la transporturi, la educaţie şi de la creativitate tehnologică manifestă prin patente şi invenţii, la iniţiativă şi modele antreprenoriale. Cîştigătoare nu a fost nici strategia bazată pe "exportul" problemelor, nici cea care a sperat că echilibrarea costurilor se va putea face prin masive cheltuieli militare, ori prin "prada" disponibilă în urma intervenţiilor masive prilejuite de "războiul împotriva terorismului". Rezultatul, economic şi social, al acestor eşecuri, care nu se mai compensează, ci se acumulează, bate astăzi insistent la uşa nou instalatei adminis-traţii. Iar ameninţarea nu este doar uriaşul deficit comercial, ci posibilitatea reală ca America, în ciuda tuturor avantajelor şi privilegiilor pe care şi le-a constituit de-a lungul vremii, să devină o putere de rangul doi! Este o provocare uriaşă, istorică, capabilă să facă sau să distrugă şansa Preşedintelui Obama de a ajunge în gara finală a călătoriei sale prin sferele cele mai înalte ale politicii americane şi mondiale!

A doua provocare este gestiunea triunghiului de putere format de SUA, China şi Rusia. Deşi în limbajul curent al politicii americane se vorbeşte doar despre relaţia cu China, în realitate, lucrurile sunt inevitabil legate şi de Rusia. Fără excepţie, nici una dintre temele principale ale politicii mondiale ce vor sta pe agenda SUA nu poate fi rezolvată satisfăcător în afara acestui triunghi. Nici măcar agenda bilaterală cu China. Soluţiile depind, şi nu tocmai într-o măsură redusă, de ceea ce va face sau nu va face Rusia ca răs-puns la dinamica relaţiilor ce par pur bilaterale, SUA-China. Exact acelaşi lucru este valabil, dacă analizăm relaţia SUA-Rusia, unde China joacă rolul de moderator. Altfel spus, Statele Unite nu mai pot ges-tiona relaţiile cu cei doi centri de putere ca pe două structuri paralele, de tip bilateral, ci sunt obligate să considere triunghiul de putere pe care ele îl formează. Dinamicile sunt mult mai complexe, iar strategiile cîştigătoare mult mai laborioase. Din păcate, performanţa Administraţiei Obama I, în materie de politică internaţională, nu oferă prea multe motive de optimism. Politica externă americană are nevoie, nu doar de soluţii noi, ci de o nouă cultură, capabilă să se elibereze de iluzia simplităţii jocului de tip bipolar, hrănită în ultimele decenii, în modul cel mai nefericit, de abordarea neo-conservatorilor care s-au străduit să menţină aceeaşi paradigmă punînd în locul războiului rece pe cel împotriva terorismului. Mandatul Hillary Clinton, la Departamentul de Stat, deşi extrem de laborios executat, nu a dat nici cel mai mic semn că s-ar putea elibera de viziunile impuse de paradigma neo-conservatoare, în afara unor simple modificări de accent sau intensitate a răspunsurilor. Schimbările impuse pentru a face loc unei noi culturi politice, necesare pentru abordarea complexităţii triunghiului SUA-China-Rusia, nu se pot reduce la Departamentul de Stat. Ele ar trebui să cuprindă şi celelalte elemente decisive ale jocului intern de putere din America, instituţiile fără de care nici un Preşedinte American nu poa-te mişca nici măcar un deget în materie de politică internaţională, respectiv Departamentul Apărării, CIA şi celelalte componente din sistemul de securitate naţională. Anvergura unei asemenea transformări este greu şi de imaginat, ca să nu mai vorbim despre energia şi inspiraţia necesare pentru a le pune în practică. Alegerea titularilor celor două instituţii, în al doilea mandat Obama, pare să indice o deschidere în acest sens. Rămîne ca viitorul să verifice direcţia în care se vor mişca lucrurile în politica internaţională şi de securitate a Statelor Unite.

Vi se pare suficient pentru un singur mandat? Şi mie!... Călătoria în trenul cu destinaţia Glorie şi Recunoaştere Istorică nu este pentru nimeni o simplă călătorie de plăcere!