Curtea miracolelor

În Parisul medieval Curtea miracolelor era paradisul "infirmilor" şi răufăcătorilor: acolo, ca printr-un miracol, odată cu lăsarea serii dispăreau toate infirmităţile afişate peste zi. Prea puţin frecventat de poliţie, acest perimetru a ajuns să se organizeze într-o auto-guvernare. Locuitorii acestui "select" cartier ajunseseră până într-acolo încât îşi alegeau chiar şi un "rege". Descris cu talent în Notre-Dame de Paris acest "stat în stat", cu organizare paralelă, reguli propri şi o largă autonomie a devenit cu timpul un adversar atât de puternic încât monarhia a ordonat desfiinţarea sa. Desprinsă parcă din opera lui Victor Hugo, Curtea miracolelor pare să fi renăscut la Bucureşti. Căci vineri, 22 februarie, la Consiliul Naţional al PSD toate dilemele morale ale partidului privindu-l pe Adrian Năstase au dispărut ca prin farmec. Întors în rândurile alor săi, după o pauză de doi ani, Adrian Năstase a fost "confirmat", ca într-un adevărat ritual politic, ca "adevăratul" succesor al fondatorului Ion Iliescu.

Din reforma partidului, aşteptată după Congresul din 2005 nu a mai rămas decât amintirea unei promisiuni neonorate. Eşecul adaptării din mers a socialiştilor români la cadenţa stângii europene este un simptom al unei maladii politice româneşti: clientelis­mul. Degeaba au avertizat socialiştii europeni, în chiar preambulul Consiliului Naţional, asupra nevoii de reformă şi a continuării luptei împotriva corupţiei: nu mai erau urechi să audă. Şi, cum la PSD trecutul pare cel mai sigur viitor, spectacolul politic intern va prezenta eterna poveste a luptei între "vechi" şi "nou".

Prins nepregătit, fără proiect ideologic clar, în faţa unei noi răscruci electorale, PSD, a preferat să se bazeze pe experienţa vechii echipe aşa că, după doi ani de pauză, partidul i-a fost restituit aproape integral lui Adrian Năstase. Şi, dacă tot nu poate fi reformat, atunci măcar să câştige puterea. Odată în plus, cu un aplomb adolescentin explicabil doar prin reflexul "antibăsescian" dobândit, Ion Iliescu i-a făcut cadou partidul lui Adrian Năs­tase. Dar, mai poate face Ion Iliescu daruri? În vreme ce, oriunde în altă parte a Europei, colegii de generaţie sau liderii politici de acum două decenii sunt simpli spectatori, Ion Iliescu a rezistat pe prima scenă. Din zestrea sa electorală de odinioară nu a mai rămas decât amintirea. Când un partid trăieşte doar din amintiri, şansele sale de acomodare la evoluţia socială se estompează.

În noul context, PSD va fi nevoit să pregătească atât campania electorală, cât şi pentru relansarea politică a "delfinului". Aflat în opoziţie la centru, cu resursele locale limitate, va putea PSD duce la bun sfârşit această dublă operaţiune? Pentru a reuşi, ar trebui să participe mai degrabă la guvernare, decât să determine alegeri anticipate. Alegerile simultane, în acelaşi timp locale şi parlamentare, dincolo de dificultăţile tehnice, presupun şi importante costuri politice. În orice campanie electorală, dar cu atât mai mult într-una pentru parlamentare, metamorfozele din Curtea miracolelor nu pot fi cu aceeaşi uşurinţă regizate. Cu atât mai mult cu cât România din 2008 nu mai seamănă cu cea din 2004. Şi dacă atunci, cu tot controlul autoritar asupra sis­temului, operaţiunea nu a reuşit, de ce ar reuşi acum?