Daţi milioanele asfaltului pentru "Cuminţenia pământului"

"Cuminţenia", sub dalta lui Brâncuşi, înseamnă "înţelepciune". Genialul sculptor de acum un secol a aflat înţelepciunea pământului într-o piatră care, de când a fost cioplită, a căpătat culoarea pielii umane. O semi-legendă spune că e vorba de un calcar crinoidal despre care ni se spune că a fost luat din catacombele Parisului, provenind de fapt din grotele de un alb strălucitor din SavonniPres. Brâncuşi a tăiat în piatră, în 1907, o siluetă fragilă, de o primordială esenţă, o jumătate de Sărut, genială şi expresivă.

Sculptura a fost cumpărată de Gheorghe Romaşcu în 1911, anul următor prezentării ei în expoziţia de la Tinerimea Română. În 1957 a fost luată de regimul comunist şi urmaşii postdecembrişti ai acestuia au redat-o cu greu urmaşilor inginerului amator de artă. Au luat-o sub pretextul că nu are condiţii de expunere în casa colecţionarului, dar când urmaşii acestuia au recuperat-o au constatat că a suferit pagube serioase, fiind necesară montarea unui postament din travertin, care să împiedice picioarele sculpturii de piatră să plece singure la plimbare. A fost recuperată la fix un secol de la achiziţionarea sa de către Gheorghe Romaşcu, inginerul care a trăit 103 dar nu a mai apucat să îşi vadă acasă îndrăgita operă a prietenului Brâncuşi. Paranoic este faptul că sculptura a fost confiscată, fără acte, desigur, după metoda împrumutului pe termen promis a fi scurt, în 1957, anul când sculptorul trecea la cele sfinte, supărat pe noi, poporul său, că georgeoprescul nostru şi gaşca lui de academicieni preceauşişti i-au refuzat miracolul donaţiei operei şi a atelierului său. Totuşi, comuniştii au înţeles că Occidentul apreciază la greu aşa ceva şi s-ar putea ca ulterior asta să conteze. Sculptura nu a luat drumul muzeului depozitar direct din impozanta casă a familiei, ci dintr-una în care, cu peripeţii şi cu covoare se transportau cărţi şi sculptura.

Am aflat că posesorii actuali ai sculpturii ar fi colecţionari redutabili sau oameni de afaceri. De fapt, sunt moştenitorii inginerului Romaşcu, fiica sa şi nepotul său, fiul fiicei, două persoane de cea mai caldă respectabilitate, care recunosc că nu au avut parte de un răsfăţ de posibilităţi financiare. Din 2012, "Cuminţenia pământului" se află în custodia Muzeului Cotroceni, cel scutit de alegeri periodice, iar zilele acestea a fost adusă acasă la Artmark, cei care se ocupă de trecerea sa într-o proprietate privată. Pentru că, într-adevăr, proprietarii vor să îşi completeze pensiile cu această amintire în jurul căreia s-au născut şi au trăit. Mergeau chiar şi la Muzeu să o vadă din când în când, pe această creaţie fantastică a lui Brâncuşi, temă unică niciodată reluată.

Ieşirea în lume a "Cuminţeniei" a fost provocată de o interesantă descălecare bucureşteană, sosirea în misiune exploratorie a unei comisii de la celebrul muzeu londonez Tate, de fapt secţiunea sa modernă, deschisă într-o fostă uzină electrică de pe malul Tamisei, exact in dreptul podului Mileniului de mai târziu, cel care se cam bălăngănea în briza Tamisei. Şi nu orice comisie, ci una de achiziţii. Altfel spus, a fost o vizită de shopping, gazdele de la Artmark pregătind o expunere pe placul lui Tate Modern, numai avangardişti români dintre cei cu renume mondial, cu şcoală pariziană în foaia matricolă. Pentru că, dincolo de badigarzi, cuminţica a fost înconjurată de lucrări dintre cele mai bune ieşite din pensula lui Victor Brauner, Jacques Herold sau Jules Perahim, multe dintre ele trecute prin plăcerile licitaţiilor. Nu vom şti pentru că nu se ştie dacă Tate a pus ochii pe ceva şi a cerut să fie împachetat, plătind la casă sau prin bancă, dar de ne vom întâlni, pe la Londra, cu cunoscutele piese bucureştene, şi nu ne referim aici la celebrii noştri conaţionali, vom şti că au fost vândute celebrului muzeu şi ne vom bucura sincer. Oricum, nu ne miră interesul pentru avangardiştii români pentru că, am scris-o la infinit, românii au generat pagini de aurită genialitate în istoria artei secolului XX, trăind intens şi prolific avangarda artistică.

Suma vehiculată în discuţia despre vânzarea "Cuminţeniei pământului" este de 20 de milioane de euro. Se pare că s-a pornit de la o evaluare făcută la retrocedarea ei, ceva între 15-30 de milioane. Inevitabil, mai sunt aduse în discuţie şi precedentele vânzări de Brâncuşi, mult timp cel mai scump sculptor din lume. S-au vândut mai ales piese din metal, iar Madame L.R. era chiar din lemn, în 2009, când s-a dat cu aproape de tot de 30 de milioane de euro, la dispersarea colecţiei YSL-Pierre Berge, dar aşa piatră nu a apărut până acum în vânzări. Până la urmă, 20 de milioane de pornire este un preţ bun, aproape normal. Dacă intră într-o licitaţie publică şi celebră, preţul se va duce spre zone mai înalte. Până la această perspectivă, "Cuminţeniei pământului" se află în plină disponibilitate. Se pare că legea românească îi dă statului dreptul medieval de prioritate, adică de preempţiune. În 30 de zile, Ministerul Culturii trebuie să spună dacă dă banii şi ia sculptura sau o lasă să zburde pe piaţă, alergată de potenţi financiar, ruşi, britanici sau alţi străini care caută globalizarea prin înţelepciunea pământului. Aflăm că ministerul a luat deja legătura cu proprietarii şi discută cum să facă să o cumpere pentru noi, naţia. Ştirea ne linişteşte, dar parţial. În pre-seara vânzării arhivei Cioran, guvernul a aprobat o suplimentare de fonduri. Gata, luăm istoricele hârtii, am strigat noi în tensiunea aşteptării, eram siguri că ministerul, condus de acelaşi ministru de astăzi, avea să dea banii. Dar nu, banii daţi suplimentar culturii în chiar seara ce preceda centenarul şi vânzarea Cioran erau pentru nesfârşita cumpărare de monede dacice, plus o serie de scuturi de metal. Este bine că a început negocierea şi că s-a manifestat interesul statului de a face această achiziţie, chit că primele cuvinte au fost cele referitoare la lipsa de fonduri. Dacă nu există aceşti bani, plecăm să adunăm câte un euro de la fiecare cetăţean al României, că tot suntem exact 20 de milioane. O fi un semn, un om, un euro? E clar că această creaţie trebuie să rămână la Bucureşti. Altfel, să nu mai aud de inepţia monstruoasă cu aducerea oaselor lui Brâncuşi din legendarul cimitir Montparnasse în cel sătesc din râpele Gorjului.

Preempţiunea este un mecanism fin al vânzărilor la licitaţie. În totală libertate, cumpărătorii se luptă în arena licitaţiei iar cel care dă mai mult câştigă. În situaţiile care ţin de cultura, istoria şi mândria naţională, statul zice că aşa ceva nu poate pleca într-o sufragerie necunoscută sau în vreun muzeu privat, ci trebuie să rămână acolo unde este venerată. Şi statul plăteşte preţul final, cel la care a căzut ciocanul imuabil al vânzării, şi ia piesa pasiunii. Piaţa rămâne liberă să se mişte cum vrea ea, doar proprietatea este schimbată. Statul plăteşte preţul cerut de această piaţă liberă, într-o licitaţie deschisă. În cazul românesc, plin de înţelepciune, statul acţionează înainte, are drepturi mult mai mari. În principiu, dacă el dă 20 de milioane de euro, sau ceva mai puţin, cum acceptă şi proprietarii, nişte persoane de excepţie şi bun-simţ, ia piesa fără să fi atins praful pieţei. Dacă intră în licitaţie şi statul vrea să acţioneze în formula clasică a preempţiunii, la finalul vânzării, s-ar putea ca preţul să fie mult mai mare.

Aşadar, ar trebui să ne ferim de licitaţii, acolo acţionează forţe malefice, înspăimântătoare, care fac ca un kilometru de autostradă, un singur kilometru, să ajungă la 20 de milioane de euro, exact preţul cu care România ar putea afla, fără bătăi de cap dar cu toată înţelepciunea, "Cuminţenia pământului".