De ce politicienii nu învaţă niciodată din greşeli

Dacă există un factor comun al crizelor lumii de astăzi, economice, sociale, de securitate, ecologice, morale, religioase şi de orice altă natură mai doriţi dumneavoastră, atunci acela este calitatea lamentabilă a politicii în societăţiile zilelor noastre. Un dezastru la care participă din plin inadecvarea crescîndă, anchilozarea şi degradarea instituţională, dar, cu deosebire şi în primul rînd, "calitatea" celor care formează "clasa politică". În realitate, prea puţin o clasă, ci clustere şi colecţii de indivizi ajunşi în poziţii decizionale în maşinăria statală. Analizele asupra fenomenului, cunoscut şi recunoscut mai peste tot în lume, se învîrt în jurul cîtorva "stîlpi cu felinare".

Primul, presupusa persistentă selecţie negativă a celor care populează aria politicii. Cel puţin de la Machiavelli încoace, în civilizaţia aceasta euro-atlantică, ni s-a spus şi ni s-a explicat destul de clar: politica nu este pentru "băieţii buni"! Este teritoriul predilect şi aproape rezervat "băieţilor răi". Cei pentru care considerentele umaniste, valorile morale, principiile de viaţă şi comportament bazate pe onoare, simţ al echităţii, compasiunii, sunt piedici înlăturate fără nici o ezitare sau remuşcare din calea parvenirii politice. Ceea ce recomandă pe cineva pentru politică şi mai ales pentru etajele ei superioare este disponibilitatea la corupţie şi corupţia efectivă, cameleonismul şi lipsa coloanei vertebrale cînd este vorba despre referenţiale politice, precaritatea morală, un arzător şi mereu neostoit imbold al parvenirii, cu orice mijloace şi cu orice preţ, (mai ales dacă nu îl plăteşti tu!), abilitatea folosirii minciunii şi, mai general, a oricăror tehnici de manipulare şi înşelăciune a celor de la care îţi iei voturile necesare ascensiunii şi pe seama cărora îţi construieşti "cariera", averea şi poziţia socială. De asta are nevoie "politica". Pe cale de consecinţă, inevitabil, aceştia sunt oamenii pe care-i recrutează şi ulterior îi propulsează la vîrf. Problema de fond cu "explicaţia" aceasta este, înainte de toate, caracterul ei circular: politica e plină de oameni de nimic, pentru că are nevoie de oameni de nimic, deci recrutează oamenii de nimic. În realitate, "explicaţia" nu explică nimic! Nici nu-i de mirare, întrucît nu se osteneşte cîtuşi de puţin să argumenteze de ce ar avea nevoie politica, neapărat sau preponderent, de oameni de nimic şi nu de oameni de valoare, cu valoare, capabili să creeze şi să difuzeze valori sociale esenţiale.

Al doilea argument, secundar şi derivat din cel precedent este cel dat de sentinţa: "Puterea (adică politica) corupe, puterea absolută corupe în mod absolut". Oamenii sunt buni, dar de îndată ce calcă pe "tărîmul blestemat" al politicii sunt transformaţi de capul Meduzei, nu în statui, ci în oameni răi! Evident, o altă pseudo explicaţie, bazată pe o afirmaţie niciodată dovedită ca adevărată. Este adevărat că, în contact cu Puterea, nu puţini oameni sunt sau devin corupţi, dar asta nu este cîtuşi de puţin o explicaţie. Las la o parte că ar putea foarte bine să fie o imagine masiv "trucată" statistic, falsificată prin parţialitate. Nimeni nu a numărat vreodată oamenii care au fost în cercul puterii şi nu s-au "molipsit" de bolile "caracteristice" cum ar fi corupţia, venalitatea, minciuna sistematică şi manipularea torenţială.

Al treilea argument, de data aceasta, reclamă nu deosebirea dintre "marea majoritate" şi "clasa politică", dimpotrivă, evidenţiază deplina compatibilite a celor două etaje sociale. Argumentul este construit simplu: societatea în ansamblu s-a degradat, moral, educaţional, spiritual etc., deci stratul care formează politica nu este altceva decît un eşantion al majorităţii. Aşchia şi copacul din care s-a desprins nu sunt deloc diferite ori foarte departe una de celălalt. Problema cu argumentul acesta este, de asemenea, simplă: presupunerea că recrutarea socială pentru aria activităţilor politice trebuie să reproducă, în oglindă, caracteristicile "majorităţii" nu se bazează pe nimic. De ce nu ar putea "clasa politică" să se constituie, printr-un proces de selecţie şi validare pozitivă din rîndul celor cu capacităţi şi merite sociale dovedite. În ciuda mediocrităţii mediei, aceste excepţii pozitive există întotdeauna şi în orice societate. De altfel, istoric vorbind, democraţiile moderne nu şi-au ascuns deloc, ba chiar s-au mîndrit cu capacitatea lor de a utiliza diferite mecanisme meritocratice pentru selecţia şi constituirea grupului de vîrf al "clasei politice".

Al patrulea argument se referă la lipsa de profesionalizare sau deprofesionalizarea clasei politice. Acţiunea în spaţiul politicii este, într-un fel sau altul, nu doar o ocupaţie, ci şi o meserie. Pentru care sunt necesare cunoştinţe specifice, deprinderi, o anume experienţă practică etc. Nimeni nu se naşte politician de profesie. Iar, dacă nu este de profesie, profesionist în sensul cel bun al cuvîntului, atunci ce să ne mai mirăm că-şi dă cu stîngu-n dreptul şi cu amîndouă în pămînt, tocmai cînd trebuia să dea pasa decisivă sau să marcheze golul victoriei?! Problema cu această perspectivă este una de fond şi se ciocneşte cap în cap cu "logica electorală" a democraţiilor moderne. Dacă oricine are dreptul şi deci poate face parte la un moment dat dintre "aleşi", dintre politicieni, inclusiv la cel mai înalt nivel, atunci cînd să-i mai profesionalizezi pe aleşi? Şi pe care dintre ei? Rezultatul este unul pe care îl recunoaştem cu uşurinţă, la noi ca mai peste tot, majoritatea politicienilor, inclusiv la vîrf, "învaţă meserie" la locul de muncă, esenţialmente, prin metoda încercărilor şi erorilor! Oricum, nu ei plătesc preţul cel mare, ci tot noi cei care i-am ales dimpreună cu restul societăţii care suferă consecinţele dezastrelor lor decizionale. Cîteva societăţi au recurs la stratagema împărţirii guvernării în "zona politică" şi "zona administrativă". Prima rămîne deschisă oricui, cea de a doua este un fel de castă profesională, accesibilă doar unor oameni care parcurg trepte clare de formare şi promovare profesională în treburi administrative. Marea Britanie, Franţa, Germania, Statele Unite au recurs la această soluţie de "avarie". Problema, de fond, însă, rămîne mereu aceeaşi: politicienii vor să decidă neîngrădiţi peste capul "experţilor în administraţie", iar experţii în administraţie jubilează de bucurie cînd îi manevrează şi "prostesc" pe politicienii care depind de analizele şi soluţiile promovate de ei. În Statele Unite, Trump vrea pur şi simplu să desfiinţeze sistemul, pentru a elibera total mîna politicienilor ajunşi la putere; în Marea Britanie echilibrul balanţei nu a putut fi găsit niciodată. Vezi cu folos minunatul serial "Yes, Minister" şi continuarea lui "Yes, Prim Minister". În Franţa, urmele cîndva foarte influentei Şcoli Naţionale de Administraţie abia se mai regăsesc în sistemul instituţional şi mai ales la vîrful politicii. Mai peste tot, expertiza este bună doar dacă şi numai dacă susţine preconcepţiile, intuiţiile sau elucubraţiile pe baza cărora politicienii iau deciziile majore. În rest, adică în cea mai mare parte a cazurilor, expertiza rămîne în sertare.

Şi acum, desigur, întrebarea cea mare: de ce nu învaţă politicienii din greşelile lor?

Răspunsul simplu este acela că, în cea mai mare parte a cazurilor, politicienii nu ştiu că au făcut greşeli, iar atunci cînd eventual află, într-un tîrziu, nu vor să recunoască în ruptul capului că au greşit! A auzit-o cineva pe doamna Merkel, măcar acum, mult după ce a ieşit la pensie, spunînd că celebra ei mantră "Wir schaffen das" a fost o greşeală strategică de abordare a problemei migraţiei şi a deficitului forţei de muncă din Germania şi din Europa? Nu!!! La fel cum, astăzi, nimeni nu spune nimic nici despre cealaltă eroare strategică, şirul deciziilor politice ale Germaniei merkeliene şi ale Uniunii Europene de a se baza pe Putin şi pe cooperarea cu Rusia în încercarea, altfel eşuată, de a face faţă competiţiei cu China şi Statele Unite? Nu!!! Nu vă mai vorbesc despre greşelile politicienilor băştinaşi şi neobrăzarea cu care le ignoră, în ciuda izbitoarei evidenţe, fără să uite, după ce au părăsit scena, să dea lecţii "generaţiei urmaşilor".

Răspunsul ceva mai complicat este acela că pentru politicieni şi mai ales pentru oamenii care se bucură de privilegiile înalte ale puterii, a învăţa din greşeli este o osteneală care nu produce cîştiguri pentru buzunarul lor. Nici politice, nici economice! Poate ştiaţi, poate nu, eforturile care se cer investite pentru "îndreptarea unei greşeli" sunt de zeci, sute sau chiar mii de ori mai mari decît cele consumate pentru a face erorile respective. Pe scurt, costă cît nu face! De aceea, linia de acţiune "natural aleasă" de oricare politican care a făcut o greşeală de guvernare, oricît de mare, este dictată de această lege a "eficienţei". La început, susţinem pînă în pînzele albe că n-am făcut nici o greşeală. Dacă nu mai merge, zicem că a fost o greşeală fără consecinţe prea mari, ori că nu ne aparţine nouă, ci altora. Pe ici pe colo, ne ocupăm să "tamponăm" consecinţele cele mai rele, ori pe cele care fac cea mai mare zarvă. Dacă nu se potoleşte lumea, tăcerea e de aur şi memoria, de regulă, scurtă: lăsăm să se aştearnă praful şi timpul peste boacăna cu pricina. Lumea uită odată şi odată, iar după o vreme şi cu puţină abilitate putem susţine chiar că greşeala a fost de fapt o importantă izbîndă.

În virtutea celor de mai sus, sfatul meu este să nu se aştepte nimeni ca politica din România şi găştile care joacă barbut cu ea la periferia maidanului numit Europa să înveţe ceva vreodată din greşelile trecutului, ori să se apuce să le remedieze. Fiţi pe pace! Tot ceea ce puteţi aştepta şi spera pozitiv este ca noile "valuri" de politicieni să facă alte şi alte greşeli. Să nu vă plictisească pînă la greaţă repetîndu-le mereu, tîmp, tot pe cele vechi.