De la bipolarizare spre bipartidism?

Alegerile locale s-au încheiat, iar rezultatele finale nu sunt deloc spectaculoase. Politica, mai ales cea electorală, este mult mai apropiată de matematica simplă decât se crede în mod obişnuit. Încă dinaintea desfăşurării propriu-zise a alegerilor locale era de aşteptat o reproducere a situaţiei politice existente la nivel local după 2014. Şi aceasta mai ales când prezenţa la vot a fost scăzută, iar la alegerile din 5 iunie 2016 au cunoscut cea mai mică rată a participării la vot la alegerile locale de după 1992. Aşa se face că după aceste alegeri locale România pare să reproducă situaţia sistemului de partide de dinaintea primului război mondial, din Vechiul Regat: un sistem de partide format din doar două partide politice importante şi câteva mici partide de legătură. Or, introducerea, după Marea Unire, a sistemului reprezentării proporţionale schimbase, se părea definitiv, starea de fapt, ducând la un multipartidism cu partid dominant (PNL) în prima fază, până la reforma electorală din 1926 şi introducerea sistemului primei electorale, iar după această dată până la lovitura de stat regală din februarie 1938 la un multipartidist bipolarizat în jurul celor două partide pivot, PNL şi PNŢ.

După paranteza de 53 de ani de la ultimele alegeri relativ competitive din noiembrie 1937, revenirea în mai 1990 la un sistem de alegeri în general libere a dus la apariţia unui sistem multipartid cu partid dominant. Iar partidul care a ocupat această poziţie dominantă până în 2016 a fost formaţiunea care a preluat moştenirea vechiului FSN, respectiv cea care a trecut de la denumirea FDSN în 1992 la PDSR în 1993 şi PDS în 2001. Chiar dacă PSD a trecut prin momente dificile, când rolul său dominant părea periclitat, mai ales în perioadele de început ale opoziţiei, în 1997 (confruntat cu sciziunea APR ) şi 2010 (confruntat cu sciziunea UNPR), partidul a reuşit să surmonteze dificultăţile. Mai întâi printr-o construcţie organizaţională oarecum improvizată care a favorizat baronizarea structurilor interne, apoi prin alianţe cu mass media care să-i permită accesul la opinia publică, dar şi printr-o strategie de alianţe politice şi electorale, dintre care USL s-a dovedit cea mai avantajoasă.

Datorită acestei tactici, după alegerile locale din 2012 PSD obţinea 1192 de primari, faţă de 661de primari la alegerile locale din iunie 2008 (când a fost utilizat pentru ultima dată sistemul majoritar în două tururi de scrutin), iar după Ordonanţa de Urgenţă Dragnea din august 2014, care permitea migraţia aleşilor locali, ajungea la 1593, adică la puţin peste 50% din primarii României. Acum, în 2016, PSD obţine 1677 de primari (52,63%), ceea ce confirmă linia strategică adoptată în 2011-2014, dar se confruntă pentru prima dată cu un adversar, confirmat de alegeri, şi nu doar de o politică de fuziuni. După celebra ordonanţă de urgenţă Dragnea, aşa numitul nou PNL, după ce părăsise guvernarea şi USL, trecea de la 1577 (808 PNL şi 769 PDL) la 1140 de primari (aproximativ 35,8%), aşa că cei 1081 de primari obţinuţi pe 5 iunie 2016 fac ca PNL să rămână cam la aceeaşi cotă (33,92%).

Dincolo de aceste date, care vor rămâne relative în funcţie de direcţia guvernării după alegerile parlamentare din toamnă, ceea ce rămâne după aceste alegeri este tendinţa clară a sistemului de partide de a se îndrepta spre ceea ce se numeşte un bipartidism imperfect. Altfel spus, un sistem de două partide, şi nu un partid şi o coaliţie. Or, absorbţia-fuziune a PDL de către PNL în 2014 a dus spre această situaţie, care nu poate fi încă definitivă, dar ar putea fi confirmată la alegerile din toamnă.

Iată datele care dovedesc această direcţie: PSD a obţinut 3.327.783 de voturi pentru primari, iar PNL - 2.685.249 de voturi, deci cele două partide au obţinut 6.013.032 din cele 8.525.136, adică 71% din totalul voturilor valabil exprimate. Dar când ne referim la mandate, situaţia devine şi mai evidentă, PSD obţinând 1677 de primari, iar PNL - 1081 de primari, deci cele două partide ajung la 2758 din 3184, adică 86,6% din totalul mandatelor, celorlalte partide râmându-le doar 426 de mandate de distribuit. Aceeaşi situaţie - şi la consilierii locali, unde PSD a primit 3.159.419 de voturi, iar PNL 2.477.996 de voturi, împreună cele după partide obţinând 5.637.415 din totalul de 8.369.531 de voturi exprimate, deci 67,2% din totalul voturilor, dar 74,19% din totalul mandatelor (PSD 16.648 de consilieri locali, PNL 13.193, deci 293410 din totalul de 40220). Iar proporţiile se păstrează şi la consilierii judeţeni, unde cele două partide obţin 75,41% din totalul mandatelor de consilieri judeţeni.

Este evident că efectul majoritar de la alegerea primarilor s-a reflectat şi asupra alegerii consilierilor, chiar dacă aceştia au fost aleşi prin sistemul reprezentării proporţionale. Că efectul sistemului electoral a jucat atât de tare în favoarea celor două partide se vede din faptul că ALDE, al treilea partid după aceste alegeri ca proporţie a voturilor, cu cei 64 de primari, nu ajunge decât la 2% din totalul primarilor, deşi la consilieri locali a obţinut peste 6,22%. În schimb UDMR, partid enclavizat, obţine 195 de primari, deci 6,12% din totalul mandatelor, deşi obţinuse doar 3,69% din voturi. Această tendinţă bipartidistă a făcut deja ca, pentru prima dată după 1992, în cinci judeţe consiliile judeţene să fie reprezentate de doar două partide (Botoşani, Dâmboviţa, Dolj, Hunedoara şi Suceava), dar în patru din aceste cinci judeţe majoritatea aparţine PSD (doar în Suceava PNL având mai multe mandate). Deci, pentru moment, bipartidismul imperfect pare favorabil PSD, dar în toamnă, chiar dacă prezenţa la vot va fi mai mică, votul prin corespondenţă ar putea compensa distanţa de aproximativ 600.000 de voturi care desparte cele două partide. Dar s-ar putea oare inversa ierarhia?