De la fapte alternative la adevăruri alternative

În noua fază a campaniei electorale, începută odată cu anunţarea referendumului pentru justiţie, opoziţia dintre realitate şi adevăr se acutizează. În aceas­tă antiteză realitatea se referă la ceea ce există şi poate fi supus observaţiei, în timp ce adevărul ar trimite la fond, la baza morală sau ştiinţifică a unei afirmaţii, altfel spus, într-un sens general, la teorie. Iar această distincţie îşi are originile în antica poziţie a creştinismului faţă de ceea ce numim astăzi adevăr ştiinţific, bazat pe fapte şi testat pin experienţă. E ceea ce afirma şi patriarhul Daniel în discursul său din 2014 la sărbătorirea celor 150 de ani ai Universităţii Bucureşti când deosebea între "cunoaşterea intelectuală sau informativă, şi spiritualitatea existenţială sau formativă". Iar adevărul s-ar afla dincolo de această primă etapă, informativă, a cunoaşterii.

De la această diferenţă dintre ceea ce este real şi ceea ce ar fi adevărat se revendică şi post-adevărul nostru cel de toate zilele. Ideea centrală este că faptele obiective nu sunt la fel de importante în modelarea opiniei publice precum apelurile la emoţii şi la opinii. Şi cum prin natura lor opiniile nu sunt adevărate, adevărul este doar un detaliu.

De aceea, astăzi, ca şi acum aproape un secol, când, după sfârşitul Marelui Război, totalitarismele se luptau pentru controlul spiritelor, configurarea opiniei publice devine obiectivul oricărei campanii mai mult sau mai puţin electorale. Inevitabil, într-o lume dominată de post-adevăr, totul este politică, mai puţin politica însăşi! În acest context favorizat de globalizarea informaţiei accelerată de internet şi reţelele sociale adevărul nu mai contează. Naraţiunea şi nu faptele impun adevărul. Totul devine relativ şi astfel amalgamul este oricând posibil. În această lume inversată, securiştii şi activiştii comunişti devin victime, iar informatorii şi deţinuţii politici se transformă în torţionari.

Demisia forţată sub forma unei pensionării la cerere a lui Augustin Lazăr, provocată tocmai de o astfel de naraţiune, dovedeşte cât de eficiente sunt strategiile post-adevărului. Atenţia opiniei publice a fost cu multă uşurinţă mutată de la starea actuală a statului de drept din România la o polemică privind situaţia deţinuţilor politici de la Aiud din a doua jumătate a anilor "80. Strategia a fost bine aleasă, aşa că mulţi din cei ce păreau raţionali au căzut sub impulsul sentimentelor. Aşa că din referendumul preşedintelui nu a mai rămas decât amintirea! Printr-o metodă simplă PSD a reuşit să preia iniţiativa schimbând raporturile de forţă în campanie. Avantajul pe care preşedintele Iohannis l-a avut de la începutul anului s-a volatilizat.

Cam la fel s-a întâmplat şi cu atât de aşteptatul raportul al procurorului special Robert Mueller privind aşa zisele ingerinţele ruseşti în campania pentru alegerile prezidenţiale din 2016 din SUA. Deşi în cele 448 de pagini ale raportului Mueller nu s-a putut da un verdict categoric asupra faptului dacă preşedintele a obstrucţionat în mod ilegal justiţia şi nici nu s-au putut găsi probe privind implicarea directă a preşedintelui Trump în relaţiile cu agenţii ruşi, preşedintele nu a fost disculpat. Dar printr-o manevră simplă, prezentarea unei scrisori de patru pagini a procurorului general William Barr despre raport, opinia publică a fost informată că raportul îl exonerează pe Donald Trump de tot. Aşa că, cum a scris pe Twitter Donald Trump, Game Over! Dar, în finalul concluziilor raportului Mueller este scris: "Accordingly, while this report does not conclude that the President committed a crime, it also does not exonerate him." (În consecinţă, deşi acest raport nu concluzionează că preşedintele a comis o infracţiune, de asemenea, nu îl exonerează).

De fapt, raportul prezintă aproape o duzină de cazuri în care Trump a încercat fie să anuleze investigaţia, fie să-i restrângă domeniul, ca să nu mai vorbim despre încercarea de a influenţa martorii implicaţi în anchetă. În acest sens trebuie înţelese explicaţiile din concluziile raportului privind constrângerile legale care împiedică departamentul de justiţie pentru a inculpa un preşedinte în funcţie privind obstrucţionarea justiţiei sugerând că ultimul cuvânt în această privinţă l-ar putea avea Congresul. Şi, dacă n-ar fi avut nimic de ascuns, de ce ar fi obstrucţionat Donald Trump justiţia?

Cele două cazuri prezentate mai sus sunt doar o infimă parte din campania de transformare a aşa ziselor fapte alternative în adevăruri alternative. Şi, odată devenite adevăruri alternative, este doar o chestiune de timp până când vor fi declarate adevăruri unice.