De la statul abuziv, la statul distructiv

În România, caracterul abuziv şi distructiv al statului se manifestă pe scară tot mai largă, în raport cu societatea, comunităţile şi oamenii ei. Chiar dacă "modelul" poate fi găsit şi prin alte părţi, ceea ce ne interesează în primul rînd este ograda noastră; de aceea, despre ea vom vorbi!

Una dintre cele mai grave lacune ale textelor constituţionale, cu care România s-a pricopsit în tranziţia post-decembristă, este ocultarea caracterului contractual al relaţiilor dintre stat şi cetăţeni, respectiv între cei care primesc, temporar şi pe bază de mandat, puterea de a decide în stat şi restul populaţiei. Consecinţele acestei uriaşe găuri constituţionale sunt devastatoare. Dintr-un mijloc de reglementare raţională a relaţiilor sociale, în primul rînd ale celor care ţin de putere, el s-a transformat într-o jucărie acaparată de potentaţii tranziţiei, a cărei singură menire este să le justifice şi "acrediteze", de o manieră fie şi pseudo-democratică, prelungirea puterii lor în spaţiul politic. Dintr-o instituţie cu vocaţia şi datoria de a servi interesul public, statul nostru s-a transformat într-o uriaşă şi atotputernică maşinărie pusă în serviciul comandat al deţinătorilor cvasi-eternizaţi ai puterii şi al grupurilor de interese care gravitează în jurul acestora. Dintr-un mijloc de formare şi utilizare raţională a resurselor pentru dezvoltare socială, statul nostru a devenit o loterie trucată care redistribuie avuţia publică în buzunarele celor aflaţi pe orbitele primare ale puterii. Dintr-un vehicul capabil să genereze, prin politici legislative şi măsuri administrative, condiţii şi oportunităţi de dezvoltare, statul în care trăim a devenit o nemiloasă maşinărie care proliferează sărăcie la scară de masă. Dintr-un spaţiu privilegiat de ocrotire a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, statul se comportă, tot mai făţiş, ca un stăpîn de sclavi interesat doar de "sudoarea" pe care o poate culege de pe spinările încovoiate de biciul restricţiilor şi al birurilor de tot felul, la care sunt supuşi discreţionar pseudo-cetăţenii săi. Cine crede că acest tablou conţine cea mai mică tentă de exagerare nu are decît să deschidă ochii şi să privească în jur!

Abuzarea grosolană a dreptului de legiferare, pe care noi cetăţenii l-am delegat instituţiilor fundamentale ale statului, este de departe cea mai evidentă dintre caracteristicile statalităţii din România de astăzi. Ea se manifestă, în formă simplă, prin numărul inacceptabil de mare al reglementărilor, pentru un domeniu sau altul, prin aberantele suprapuneri şi contraziceri care zac în măruntaiele aproape impracticabilei legislaţii din România, prin violarea în formă agravată a excepţiei de legiferare (ordonanţa guvernamentală) de către Executiv, respectiv prin agresarea tîmpă a dreptului de legiferare de către parlamentari. Forma cea mai gravă şi de-a dreptul distructivă prin care statul şi cei care exercită autoritatea sa îşi revarsă abuzurile este, însă, aberaţia de impozitare. Oamenii puterii, indiferent de culoarea lor politică, se comportă ca şi cînd acesta ar fi un soi de "drept inerent, inalienabil şi nerestricţionabil" al statului. În virtutea lui, autorităţile, de la cele locale la cele centrale, fac tot ceea ce le tună şi le dictează interesele de clică, în materie de impozitare, mai precis cresc neîncetat numărul şi cota diferitelor şmecherii, numite impropriu impozite, prin care transferă abuziv o cantitate tot mai mare din resursele care sunt de drept ale cetăţenilor, în visteria statului, iar de acolo în buzunarul lor! Motivul... vai... statul este în deficit... are datorii şi nu are de unde să le plătească... decît din buzunarul nostru, nu-i aşa!!!! Nimeni nu pare interesat, în schimb, să identifice şi să cerceteze nici sursa, nici limitele acestei totale "democratizări" a dreptului deţinătorilor puterii de a face datorii în numele statului, respectiv pe spinarea contribuabililor. Singura soluţie de a ieşi din actualul model, care ne duce, atît ca indivizi, cît şi ca societate, la sărăcie lucie, este precizarea caracterului contractual al dreptului de legiferare în materie de impozitare, la nivelul textului constituţional. Acest "drept" al statului trebuie, înainte de orice, precis şi concret limitat. După cum trebuie contrabalansat cu obligaţii la fel de precise şi de concrete privind folosirea resurselor generate de impozite în scopuri şi proiecte care au capacitatea de a susţine dezvoltarea socială. Constituţia ar trebui să precizeze modalităţi directe de control ale cetăţenilor şi ale asociaţiilor lor asupra obiectivelor pentru care se constituie fonduri publice din impozite, precum şi a modului în care au fost utilizate ulterior, iar justiţia ar trebui să aibă ca prioritate intervenţia promptă pentru recuperarea risipei generată de decizii şi politici păguboase în materie de investiţii şi cheltuieli publice. O societate care lasă "statul", mai precis pe deţinătorii puterii de decizie statală, să adune de pe spinarea ei şi să cheltuiască zeci, dacă nu sute, de miliarde de euro pentru "trasporturi", astfel încît, după două decenii să constate că nu are nici drumuri, nici căi ferate, este ori aberantă în ultimul stadiu, ori hotărît suicidară! Am luat exemplul transporturilor la nimereală, fenomenul poate fi la fel de bine ilustrat cu oricare dintre domeniile gestionate de "stat": educaţie, învăţămînt, sănătate, dezvoltare comunitară etc. Celălalt domeniu al abuzului masiv al statului în relaţia cu cetăţenii săi este cel legat de gestiunea singurelor bunuri care incontestabil sunt ale noastre, într-un mod inalienabil: dreptul la viaţă şi dreptul la libertate. De aproape două decenii, statul numit România "se joacă" de-a baba oarba cu obligaţia sa de a asigura, prin mecanismul pensiilor, suportul material al vieţii cetăţenilor săi de vîrsta a treia sau dincolo de ea. Nu l-a obligat şi nu-l obligă nimeni să-şi ia o asemenea pacoste pe cap!!! Dacă nu poate genera resurse pentru a-şi respecta obligaţiile contractuale de pensie, statul nu are decît să o declare public şi să acţioneze în consecinţă. Adică, să înapoieze deponenţilor sumele prelevate de-a lungul vieţii, la valori neatinse de inflaţie, iar pentru generaţiile de astăzi să spună verde în faţă: descurcaţi-vă, aveţi fonduri private de pensii, aveţi tot felul de scheme de economisire şi investiţie pe termen lung, n-aveţi decît să vă asiguraţi singuri resursele pentru bătrîneţe! Ar fi mult mai cinstit şi mai profitabil pentru toată lumea, decît să recurgă la mîrşăvia prelungirii, prin abuz de legiferare, a "vieţii active" legale, dincolo de vîrsta medie la care oamenii se cam duc la cimitir.... cu picioarele înainte!!!

Tabloul distrugerilor societale pe care "activităţile statale" le provoacă în România devine, pe zi ce trece, mai larg şi mai întunecat. În lipsa unei reacţii rapide şi hotărîte a cetăţenilor, a grupurilor şi asociaţiilor care încă mai au vocaţie de a servi interesul public, statul pe care-l hrănim cu însăşi viaţa noastră ne va înghiţi cu totul şi pentru totdeauna. Cei care s-au căţărat pe capră şi ţin biciul în mînă ar putea supravieţui, de aceea nici nu le pasă de gravitatea şi iminenţa deznondămîntului. Pentru noi, ceilalţi, este însă momentul Adevărului şi, mai ales, al tăierii din rădăcină a devastatoarei puteri de stricăciune pe care "statul" şi mandatarii puterii o exercită în România, discreţionar. Iar dacă nu, atunci să nu se mai mire nimeni de ceea ce urmează!