DEMOCRAŢIA CA SURSĂ DE CONFLICT Cine trece Prutul, în era post-UE?

Cei dintre noi care doresc să înţeleagă politica românească într-un mod mai relaxat, fără drame sau complexităţi inutile, pot privi cu încredere peste Prut, la jocurile din Republica Moldova. După ce au studiat nuanţele de la Chişinău şi incredibilul labirint de personaje şi repoziţionări, de-a lungul ultimelor decade, politica de pe Dâmboviţa este o banală luptă democratică pentru putere, adesea pierdută în derizoriul actorilor de mâna a doua.

În Moldova, politica se joacă de multe ori pe viaţă şi pe moarte, undeva la marginea Uniunii Europene şi cu schimbări dramatice de destine. De la comunism la democraţie, cu o bună parte din populaţie plecată la muncă ori în UE, ori în Rusia, Ucraina în război, iar Transnistria o amintire constantă a puterii de dezbinare neo-ţariste, Moldova este un stat aproape-ratat. Guverne succesive au încercat, cu rezultate neclare spre dubioase, să acopere o gaură neagră economică şi să reprezinte o populaţie profund polarizată. Este o Românie în miniatură, dar fără resurse, fără voinţă naţională şi fără UE, cu spectrul unei Rusii resurgente drept posibilă salvare.

Parcursul Moldovei spre Uniunea Europeană şi politicile aferente sunt, momentan, incerte. Pe de-o parte, UE a îngheţat procesul de lărgire al Uniunii în mandatul Juncker, indiferent de declaraţiile preşedintelui Comisiei Europene cu privire la perspectivele evidente ale ţării. Ajutoarele europene sunt, de asemenea, ţinute în frâu sau cel puţin considerate subiect de troc la continuarea reformelor democratice.

România rămâne principalul susţinător al acestei republici avicole în UE. Conform jurnaliştilor moldoveni, de-a lungul ultimilor 25 de ani, România a ajutat cu aproximativ 250 de milioane de euro în ajutoare rambursabile şi nerambursabile, finanţare pentru gazoductul Iaşi-Ungheni, microbuze, burse, tabere pentru elevii moldoveni. Piaţa europeană, în special cea românească, este, de asemenea, larg deschisă produselor de peste Prut.

Pe de altă parte, victoria liderului pro-rus Igor Dodon şi a partidului său, al Socialiştilor, în alegerile parlamentare (ca număr de mandate) şi prezidenţiale (cu domnul Dodon actual preşedinte) arată nu numai o schimbare de paradigmă în politica externă a ţării, dar şi reacţia electoratului la pasul lent al reformelor din partea partidelor pro-europene. Alianţele partidelor pro-europene s-au evidenţiat mai mult prin luptele interne pentru împărţirea posturilor, fapt ce a împins fracţiunea pro-rusă şi post-comunistă la scoruri mari în sondaje şi în alegeri.

Este şi o politică locală marcată de "strongmeni", în ecoul baronilor din tranziţia românească, unde voinţa individuală o determină pe cea instituţională. La o primă vedere, Igor Dodon pare chiar neimportant. Politica de peste Prut este marcată de o singură constantă: Vlad Plahotniuc. S-au scris atâtea despre acest personaj, încât a adoptat valenţe supraomeneşti, un "face-şi-desface" de rang naţional care i-ar ruşina, individual şi împreună pe marii politicieni ai României din ultimii 20 de ani. În fapt, unificarea lor creează o paralelă slabă, din orice perspectivă, cu impresia pe care o transmite, în linia percepţiei publice de putere politică şi mediatică, liderul Partidului Democrat din Moldova. Soros însuşi, în imaginea demonizată a unora, ar privi cu respect.

Realist vorbind, domnul Plahotniuc (în traducerea numelui de familie, omul rău) este unicul actor moldovean care dispune de resursele necesare pentru a-şi urmări scopurile politice, iar asta creează o opoziţie politică şi populară destul de puternică. Planurile sale sau ideile propuse nu au fost întotdeauna bine primite de restul clasei politice, iar demonstraţiile stradale împotriva sa au fost norma ultimilor ani. Toate aceste reacţii se înscriu, însă, într-o dinamică politică, atent coregrafiată şi de alţi lideri politici. Ar putea fi descris drept pragmatic, mai degrabă, fără o vasalitate exactă în politica internaţională, deşi evenimentele recente au arătat că este atât vânat de forţele pro-ruse în Ucraina, cât şi bine primit în SUA. Relaţiile cu România se înscriu în familia social-democrată, pesedistă.

Dinamica dintre domnii Dodon şi Plahotniuc este cel puţin neclară, excluzând unele bârfe locale de servitute a preşedintelui faţă de liderul de-facto al opoziţiei. Voturile domnului Dodon şi ale susţinătorilor săi au rupt, în 2012, Partidul Comuniştilor de la putere. Aceştia din urmă încă acuză jocurile de culise, chiar ale domnului Plahotniuc, în asigurarea votului istoric din Parlamentul Republicii Moldova pentru forţele pro-europene.

În prezent, Igor Dodon este reprezentantul unei nemulţumiri populare la adresa Europei, după o continuă lipsă de reforme a forţelor pro-vestice, corupţia endemică şi un miliard de dolari dispăruţi peste noapte din trei bănci de stat. A luat, în 2014, cele mai multe mandate la alegerile parlamentare, cu o opoziţie pro-europeană fragmentată. A câştigat alegerile prezidenţiale anul trecut, primele decise de populaţie din ultimii 20 de ani. În prezent, militează pentru anticipate, în speranţa unei majorităţi parlamentare decisive. Un referendum pe 24 septembrie, pentru care nu prea sunt bani, ar acorda preşedintelui pro-rus puterea de a dizolva Parlamentul. Comisia de la Veneţia urmează să se pronunţe pe temă, referendumul având şi aspecte populiste, precum înlocuirea istoriei românilor cu cea a Moldovei şi reducerea numărului de deputaţi.

De partea cealaltă, PDM şi Vlad Plahotniuc au atras, între timp, 10 deputaţi în plus faţă de socialişti şi contra-atacă cu ideea alegerilor uninominale, pentru un plus de putere de manevră politică. Un tur de scrutin anticipat ar putea avea vedea, totuşi, rezultate suplimentare pentru socialişti, care susţin aderarea la Uniunea Vamală Euroasiatică. Uniunea Europeană este diluată în privinţa Republicii, cu probleme mai mari de identitate şi niciun gând spre extindere, pe termen mediu. Nici pârghia alianţelor militare nu ar schimba ecuaţia, în umbra situaţiei transnistrene şi în situaţia în care Moldova nu poate adera la NATO din considerente constituţionale de neutralitate.

România are, deci, o politică demnă de Europa, din perspectiva complexităţilor moldoveneşti. Fragmentată, cu lideri-drapel care îşi impun voinţele politice la nivel geo-strategic, sărăcită şi cu un gol mare de populaţie activă, Republica Moldova pare să se piardă în neantul de la marginea Uniunii Europene. Alegerea răului cel mai mic este o stare de fapt în Republica Moldova, una cronică în comparaţie cu România.

Suntem, poate, un pic cam aproape de Republică pentru a nu ne întreba, în mod onest, cum de apele Prutului au calităţi incredibile de stabilizare şi democratizare naţională, cum îl treci dinspre Moldova. Întrebarea este ce va mai trece dinspre noi, dacă puţinele reforme democratice care au întărit instituţiile statului îi vor da domnului Dodon ascendentul politic necesar pentru îndeplinirea ambiţiilor sale; de încercat Prutul "cu degetul", slabe şanse. Din această perspectivă, domnul Plahotniuc se prezintă drept înotător profesionist.