Democraţia de pîrleală

Din cînd în cînd, desigur, nu la momente festive, se mai găsesc oameni care întreabă cu năduf: de ce nu înfloreşte şi la noi, o dată, o Democraţie? Frumoasă, întreagă, dinamică, elegantă, eficientă, capabilă să inventeze soluţii şi să le aplice cu remarcabile rezultate pentru starea "lucrurilor publice". De ce, "Mama Ana"! avem noi mereu parte doar de zdrenţe, de ciurucuri, de democraţii de cumetrie, "originale", de gaşcă, de haită, de clan, democraţii gata îmbătrînite în rele şi cu gustul regimurilor autoritar-dictatoriale, înainte de a fi apucat să prindă în obraji roşul sănătos al copilăriei şi al tinereţii, sau chiar înainte de a se naşte? Cum se face că, după zece ani de mandat în cea mai puternică funcţie publică din România, avem un fost Preşedinte care ne spune despre întărirea instituţiilor statului, căreia i s-a dedicat trup şi suflet, pentru care nu a ezitat să facă gestul de supuşenie absolută, oarecum umilitor, de a suge "de la Licuriciul cel mare", că ceea ce i-a ieşit este doar un alt regim al dominaţiei instituţiilor de forţă ale statului asupra cetăţenilor şi a statului în ansamblu, multişor, dacă nu chiar cu totul, alături cu democraţia şi statul de drept, condus pe faţă de oamenii acreditaţi de reprezentanţii locali ai Licuriciului, iar din umbră de... cine mai ştie de unde şi de cine?! Iar, întrebarea cheie nu este "Cînd a minţit" acel ex-preşedinte, atunci sau acum?, ci "Cînd a spus cineva Adevărul" în politica din România?

Răspunsul, pesimist şi fals izbăvitor, la întrebarea: de ce hălăduim noi prin aceleaşi mlaştini rău mirositoare ale istoriei, niciodată, ori prea puţin vizitate de Democraţie, este că, României şi societăţii sale, mereu în deficit de dezvoltare, nu atît economică cît, mai ales, politică şi instituţională, i s-au băgat mereu pe gît, cu degetul, ori chiar cu tunul şi cu tancul, soluţiile tipice spaţiilor de periferie ale cercurilor de putere globală, din care a făcut, inevitabil, parte. Nu insist, istoria noastră modernă este mai mult decît clară, în această privinţă. Aşa este şi acum, în aşa numita perioadă post-război rece, în fapt, una dintre cele mai sumbre şi rău prevestitoare perioade de reîmpărţire între puterile tradiţionale şi noile puteri a rolurilor-statusurilor în era globală, de bătălii care se succed, aproape fără pauză, pentru prestigiu-statut internaţional şi resurse, de la cele naturale, la cele tehnologice şi de la cele umane şi spirituale, la cele financiare. În această eră, România stă pe falia mişcătoare care sapă o nouă prăpastie între Statele Unite şi Rusia. Aparent, pe malul care trebuie! În realitate, însă, nimeni nu poate spune dacă buza de mal pe care stăm nu se va prăbuşi mîine în hăul care se cască, tot mai larg, de la o zi la alta. Peste aceasta, s-a suprapus o altă linie de separare, prea puţin previzibilă în 1990, cea dintre Europa Occidentală şi Statele Unite. Cine nu crede, să ia aminte la faptul că Uniunea Europeană şi SUA, în ciuda unui grad de compatibilitate, de peste 80%, a regimurilor politice şi a sistemelor economice, nu se pot înţelege asupra unui simplu acord de liber schimb (!!!), iar mai nou îşi aplică "penalităţi" încrucişate de ordinul zecilor de miliarde!!!! (Europa penalizează Microsoft, SUA penalizează Deutsche Bank). Iar, ca totul să fie clar, încă de la admiterea în Uniunea Europeană, care după unii lideri politici ai Europei nu ar fi trebuit să se întîmple niciodată (!), României i s-au impus condiţii care o singularizau negativ, care îi destinau rolul de "paria" în sistemul divers al "democraţiilor europene", rol din care nu a putut ieşi nici în ziua de astăzi. României i s-a pus în spinare samarul "Corupţiei", ceea ce a justificat absolut toate "aberaţiile" politice, de la legislaţie şi construcţie instituţională, pînă la comportament în raporturile cu ceilalţi ne-parteneri europeni! Asta, în timp ce stăpînii maşinăriei Comisiei, de la Bruxelles, împleteau harnici firele corupţiei în favoarea marilor jucători economici globali: vezi aterizarea spectaculoasă şi lină a lui Barroso în braţele "tari şi noduroase" ale lui Goldman Sachs, ori scandalul firmei cutie-poştală anonimă, din Bahamas, a fostei vice-preşedintă a Comisiei europene şi Comisar pentru reglementarea competiţiei, olandeza Neelie Kroes. (Tristă ironie a istoriei, ar putea să spună, fără să zîmbească, Adrian Severin!!). Toate acestea şi altele pe măsură ne-au ţinut mereu loc de scuză şi justificare pentru eşecurile democraţiei din România.

Răspunsul pozitiv-optimist, dar încă şi mai greu de suportat, ţinteşte în cu totul altă direcţie: România nu a avut şi nu are nici acum prea mari şanse la o democraţie cu D mare, din două motive: 1. Un asemenea "animal", nu există; 2. Nimeni în politica din România nu s-a apucat vreodată să "construiască" o asemenea "ciudăţenie". Nu doar din neştiinţă, cît mai ales pentru că lumea politică de la noi a fost mereu mînată, din interior şi din afară, de cu totul alte interese decît cele de a face curăţenie, ordine şi eficientă organizare în spaţiul instituţiilor de guvernare de la noi. Cînd spun că nu există, mă plasez cu bună ştiinţă în postura celui care vede prima dată girafa la grădina zoologică. Sigur că girafa există, dar de la petele pielii, la întreaga alcătuire biologică, fiecare exemplar este un unicat! Există condiţii simple şi obligatorii pentru ca un regim să poată fi catalogat, fără echivoc, ca aparţinînd sau nu "speciei" democraţiei! Dar democraţiile, chiar şi cele mai "bătrîne" şi stabile, sunt semnificativ diferite unele de altele, iar performanţele lor istorice nu sunt niciodată egale cu ele însele, pe tot parcursul istoric.

Rezultă, de aici, că dacă ar fi vrut vreodată să trăiască o experienţă democratică reală, societatea României şi oamenii ei politici ar fi trebuit, înainte să se aburce în jilţurile puterii, pentru a se bucura de privilegiile şi oportunităţile ei speciale, să stăpînească secretul care face din sămînţa pusă în pămînt, cu multă trudă şi îngrijire, pomul din care vor putea mînca roade, abia, generaţiile nepoţilor. Democraţia nu este o construcţie; las la o parte că şi pentru o construcţie e nevoie de multă ştiinţă şi suficient de mult efort organizat; democraţia face parte din dinamica şi logica viului. Informaţiile care trebuie decodificate, înţelese şi ulterior puse la lucru pentru a determina anumite catene de evenimente, care după multe schimbări şi reorganizări dau naştere unui organism auto-sustenabil, capabil să realizeze funcţii complexe, prestabilite, este mai aproape de miracolul naşterii unei celule, decît de ridicarea unui edificiu. Democraţia este vie, sau nu este! La noi, din cînd în cînd, a luat cineva cîte un răsad, de ici, de colo, l-a pus în pămîntul natal, cum s-a priceput, după care toată lumea a uitat de el. Ne apucă apoi mirarea că nu avem niciodată bucuria să cutreierăm o frumoasă "pădure a democraţiei". Păi, ne mirăm degeaba, ca să nu zic, ca proştii! Sau, dacă preferaţi, ca pîrliţii! Substantiv provenit din verbul a pîrli care, în jargonul lumii interlope, înseamnă a fura pe unul prin înşelăciune, la vedere, cu ajutorul şi prin contribuţia lui, lăsîndu-l cu credinţa că a făcut, dacă nu o afacere bună, măcar un lucru bun!