Democraţie fără opoziţie

"Într-un regim democratic, existenţa opoziţiei parlamentare este absolut necesară!" Sunteţi siguri? Ştiu, e una dintre formulele rituale ale democraţiei de la televizor. Dar scopul nostru e să înţelegem mai mult din politică decât versurile recitate de politicieni. Iată de ce vin şi afirm că democraţia modernă nu presupune neapărat prezenţa unei opoziţii parlamentare.

Asta au putut constata canadienii din provincia Prince Edward Island în 1935, atunci când Partidul Liberal a măturat (clean sweep) absolut toate locurile din Legislativ. Şi nu s-a întâmplat nimic rău cu democraţia canadiană. Liberalii au recidivat apoi în New Bruns­wick, în 1987, când au luat toate mandatele, guvernând fără Opoziţie. Mai aproape de noi, Partidul Conservator din Alberta şi-a zdrobit complet adversarii la urne în 2006. În 2001, în British Columbia, liberalii au lăsat Opoziţiei doar două locuri din 79.

Am avut ocazia, într-un alt editorial, să arăt că democraţiile moderne sunt, uneori, sis­teme în care un singur partid sau o coaliţie de partide domină, autoritar, alegerile libere. Iată cazul Suediei, unde social-democraţii au avut peste 70 de ani de dominaţie, sau Bavaria, unde, din 1957, Uniunea Creştin-Socială şi-a surclasat toţi oponenţii. Aceste exemple sunt însă ale unor state unde întâlnim sistemul de vot proporţional şi unde, deşi redusă numeric, Opoziţia parlamentară există. Datorită sistemului de vot majoritar însă, cazurile provinciilor canadiene sunt însă şi mai spectaculoase. Şi totuşi, nu unice în istoria democraţiei. În 1916, Republicanii au câştigat toate mandatele în Maine. Din 1903 până în 1967, Democraţii au luat în Mississippi fiecare loc din Legislativ. În Carolina de Sud au reuşit acest lucru între 1904 şi 1963.

De ce credem că un Legislativ fără Opoziţie nu este unul democratic? Pentru că politica facţională, specifică Europei postbelice, ne-a obişnuit cu spectacolul confruntării între două mari blocuri ideologice, care se succed la putere. Şi pentru că politologii de la ONG-uri ne-au spus că Opoziţia parlamentară acţionează ca un mecanism de cenzură împotriva tentaţiilor autoritare ale Majorităţii.

Aici ei se înşală. Într-un Legislativ fragmentat, specific sis­temelor de vot proporţional, distincţia dintre Opoziţie şi Putere este fluidă. Pentru că niciun partid nu are, de regulă, o majoritate, toate opţiunile sunt posibile. Alianţe se fac şi se desfac în Parlament, în urma negocierilor "pe sub masă". De aceea, sistemul proporţional este, mai degrabă, unul al complicităţii generalizate dintre parlamentari. Adesea, adevărata contra-pondere la Executiv o formează chiar reprezentanţii Majorităţii, nemulţumiţi că nu au ocupat un loc în Guvern sau dornici să protejeze privilegiile şi iniţiativele Parlamentului. Într-un sis­tem de vot majoritar însă, Opoziţia oficială poate să lip­sească din Parlament pentru că există alte mijloace de a controla şi cenzura Executivul. Iar rolul principal îl are, de obicei, Judiciarul. Un sistem viabil al tribunalelor, începând cu cele de primă instanţă şi până la Curtea Supremă sau/şi Curtea Constituţională, este suficient. Asta fără să mai menţionăm rolul opoziţiei neparlamentare şi al mass-media.

"Bine - veţi spune - am stabilit că acest sistem există în democraţiile consolidate. Este el însă unul de dorit? Nu ar fi mai bine să ne dorim un sistem al alternanţei, al consensului, al unei largi participări la actul de guvernare? Nu e mai bine ca în România să mergem, prudenţi, pe calea bătută?".

Răspunsul meu e, de aceas­tă dată, negativ. Simptomul dominant, la noi, este ineficienţa guvernării. Am avut aproape mereu majorităţi fragile sau chiar guverne minoritare. Asta a făcut ca, în timp ce politicienii se păruiau la televizor, instituţiile statului să plutească în derivă. Pe de altă parte, avem o problemă de principiu cu orice guvern de coaliţie. Acesta este nevoit, prin natura sa, să îşi mulţumească partenerii şi pe aceia care îl sprijină (pe faţă sau pe ascuns). Fiecare, aşadar, vine şi îşi taie o felie din tortul public. Politica devine şantaj non-stop.

În schimb, democraţiile unde avem la putere un singur partid sau coaliţie de partide sunt adesea mai performante. Câştigătorii alegerilor nu trebuie să dea cadouri în stânga şi în dreapta pentru a apuca o nouă sesiune parlamentară. De aceea, avem atâtea exemple de state solide economic din această categorie mai specială de sisteme democratice. În Alberta există o cotă unică de impozitare de numai 10%, iar provincia e singura din Canada care nu mai are o datorie publică şi o taxă comercială locală.

Să stăm aşadar şi să judecăm. Nouă ce ne-a oferit Opoziţia din Parlament din 1990 încoace, altceva decât un spectacol de operetă politică, fără nicio eficienţă sau orizont? "Alternanţa la guvernare" a însemnat doar o pendulare între socialismul de baracă şi liberalismul de benzinărie. Dar principiile bunei-guvernări nu variază o dată la patru ani. E timpul unui singur partid puternic, liberal-conservator.