Demonstraţia prezidenţială

După ce de mai multe ori pe parcursul lunii ianuarie a susţinut necesitatea organizării alegerilor anticipate, preşedintele Traian Băsescu a reluat această temă într-un interviu acordat, recent, Agenţiei Reuters. De data aceasta, preşedintele sugerează că alegerile ar putea fi organizate fie în perioada imediat următoare semnării Tratatului de aderare la UE, deci în mai sau iunie, fie cel mai tîrziu în septembrie. Propunerea privind alegerile anticipate pare să pornească de la constatarea că poziţia relativ puternică a Alianţei DA, care conduce acum în sondaje, s-ar putea eroda după aplicarea unor măsuri nepopulare determinate de reformele recomandate de UE. În consecinţă, pentru a asigura majoritatea parlamentară clară, care să dea stabilitate şi eficienţă guvernării, alegerile anticipate ar fi o soluţie practică la o problemă concretă.

Recursul la arbitrajul popular presupus de alegerile anticipate reprezintă o modalitate de soluţionare a crizelor politice. Cînd instituţiile politice se află în conflict, de obicei în această situaţie fiind Parlamentul şi Guvernul, se apelează la verdictul urnelor. Există şi situaţia din alte state cu regim semiprezidenţial ca preşedintele să poată convoca, fără nici o restricţie, corpul electoral la vot. Pentru aceasta, dreptul de dizolvare a Parlamentului sau cel puţin a unei camere a acestuia este esenţial. Ori, în România, preşedintele nu beneficiază de o asemenea prerogativă. În situaţia de faţă, dizolvarea Parlamentului este condiţionată de alţi doi factori: demisia Guvernului şi respingerea de două ori, în 60 de zile, a altor formule guvernamentale. Cei doi factori presupun conlucrarea a trei actori instituţionali: preşedintele, care nu are un rol activ pînă la dizolvarea Parlamentului, primul ministru - care trebuie să îşi prezinte demisia, recunos-cînd incapacitatea de a guverna, şi Parlamentul - care ar trebui să forţeze dizolvarea, res-pingînd alte echipe de guvernare.

Dacă demonstraţia prezidenţială este inteligibilă, motivaţia celorlalţi doi actori rămîne încă neclară. Nu este întîmplătoare insistenţa preşedintelui asupra acestui subiect. Fiind sursa de legitimitate a guvernării, deoarece ca urmare a manifestării voinţei sale privind formula guvernamentală s-au creat premisele politice care au condus la votul de învestitură, preşedinţia a devenit instituţia politică de referinţă. Marja de libertate a preşedintelui depinde de stabilitatea şi capacitatea administrativă a guvernului.

În urma sugestiilor prezidenţiale rezultă că înaintea votului pentru Tratatul de aderare ce va avea loc la 25 aprilie, nu va exista nici o iniţiativă privind declanşarea procedurilor ce vor duce la alegeri anticipate. De aceea, în cele două luni rămase la dispoziţie în sesiunea parlamentară ordinară, timpul nu pare să fie suficient pentru organizarea alegerilor înaintea lunii iulie, în perioada puţin propice consultărilor electorale a vacanţei de vară. Luna septembrie pare deci o perspectivă mai realistă, dar şi aşa rolul Parlamentului rămîne crucial. Simpla conlucrare dintre preşedinte şi prim ministru nu este suficientă pentru a declanşa alegerile anticipate. Dacă primul ministru ar putea accepta punctul de vedere al preşedintelui şi şi-ar prezenta demisia, ceea ce i-ar slăbi poziţia atît instituţional, cît şi politic, Parlamentul poate să nu participe la acest scenariu. Pe de altă parte, dacă primul ministru nu îşi prezintă demisia, ci forţează o moţiune de cenzură prin asumarea răspunderii guvernamentale, este posibil ca Parlamentul să nu voteze în favoarea acesteia.

Ca actor instituţional, Parlamentul nu se prezintă unitar. În interiorul Parlamentului putem identifica cel puţin doi actori importanţi: partidele ca întreg şi parlamentarii luaţi individual. Dacă partidele pot defini, plecînd de la prezumţia disciplinei de partid, anumite poziţii politice, parlamentarii nu sînt obligaţi de nici o regulă constituţională să accepte formula conducerii partidului. În privinţa alegerilor anticipate, interesele partidelor sînt divergente, majoritatea partidelor parlamentare (PSD, PRM, PUR, UDMR) fiind mai degrabă împotrivă. Dar, chiar dacă acestea ar accepta scenariul anticipatelor, se vor lovi de reacţia de apărare a parlamentarilor. Dincolo de apartenenţa la un partid sau altul, aceştia ar deveni principalele victime ale unui joc al liderilor. După ce şi-au făcut proiecte politice şi personale pentru patru ani, la cîteva luni de la o campanie dificilă şi costisitoare, parlamentarii ar trebui să reînceapă totul de la capăt, în condiţiile în care legislaţia electorală nu a suferit nici o modificare. Foarte puţini dintre deputaţi şi senatori vor fi entuzias-maţi de o astfel de perspectivă. Într-o înţelegere transpartinică, aceştia vor încerca să împiedice realizarea condiţiilor ce fac posibilă dizolvarea Parlamentului.

Alegerile anticipate rămîn în continuare o ipoteză de lucru. Dar, dincolo de interesul manifest al preşedintelui, ele nu fac obiectul unui consens politic general. Fragilul echilibru parlamentar pledează pentru alegeri anticipate, dar cheia aces-tora se află în mîinile parlamentarilor. Fie şi numai astfel şi deja Parlamentul joacă un alt rol decît în legislaturile precedente: este arbitrul puterii.