Despre complexitatea sistemului economic şi efectele nedorite ale agresiunii fiscale

Am urmărit dezbaterile din presă privind noile măsuri guvernamentale de creştere a poverii fiscale. Nu aveau cum să-mi scape cifrele vehiculate despre posibilele venituri bugetare suplimentare sau cele despre noile majorări de preţuri.

Dar au acestea vreo relevanţă, mai ales după destui ani de măsuri haotice, orientate, parcă exclusiv, către înăbuşirea din faşă a oricărei iniţiative private?

Nu, deoarece economia a fost împinsă, în aceşti ani de criză, către extreme care nu mai garantează răspunsuri liniare la măsurile de politică monetară şi fiscală.

Economia, chiar şi a noastră, nu este un dispozitiv mecanic a cărui funcţionare răspunde precis şi în timp util intervenţiilor mecanicilor. Ea este un sistem complex, populat de agenţi cu voinţă proprie care îşi urmăresc propriile interese.

Când aceste interese intră în conflict cu un cadru legislativ perceput, de multe ori, ca fiind arbitrar şi incorect, multe dintre activităţile economice se mută în subteran. Este de condamnat o astfel de atitudine? Deloc, ba chiar dimpotrivă.

De ce? Pentru că "ilegaliştii" asigură, astfel, venituri care să permită funcţionarea societăţii, chiar dacă la nivel de avarie.

Jean Baptiste Colbert, ministrul de finanţe al Regelui Soare, obişnuia să spună că "arta taxării constă în jumulirea gâştei pentru a obţine cantitatea maximă de pene, cu minimul posibil de sâsâit". La noi s-a depăşit de mult acest prag, autorităţile dovedind că nu au învăţat nici măcar principiile impozitării dintr-un stat totalitar.

Mult mai recent, pe când Statele Unite mai erau etalonul libertăţii şi performanţei economice, preşedintele J.F. Kennedy declara că "o economie împovărată de rate restrictive ale taxării nu va produce niciodată venituri suficiente pentru echilibrarea bugetului şi nici destule locuri de muncă sau profituri".

Mai trebuie explicat de ce o ţară binecuvântată cu resurse naturale ca România nu poate depăşi nivelul economiei de subzistenţă? Nu, pentru că istoria ne oferă toate lămuririle de care avem nevoie.

Profesorii Daron Acemoglu şi James Robinson au arătat, în cartea lor "De ce eşuează naţiunile: originile puterii, ale prosperităţii şi sărăciei", cum "elitele schimbă regulile pentru propriul beneficiu", iar acest cadru instituţional reprezintă principalul motiv al divergenţei enorme care există între diferite nivele ale dezvoltării economice pe plan mondial.

Ţara noastră ar fi un studiu de caz edificator pentru a răspunde la întrebarea "de ce eşuează naţiunile". Veţi spune că deocamdată nu este cazul, deoarece mai existăm ca entitate statală, într-o Uniune Europeană. Dar pentru cât timp?

Totul depinde de economie, iar aceasta este marcată acum de o suferinţă profundă, generată de miopia şi inepţia autorităţilor. Aflaţi într-o criză acută de fonduri şi confruntate cu presiunile tot mai mari impuse de creditorii internaţionali, guvernanţii au ajuns să pervertească în mod deschis sensul cuvintelor pentru a-şi justifica acţiunile.

Preşedintele Senatului declara recent că "accizele nu înseamnă impozite", iar majorarea sau inventarea unora noi "nu înseamnă fiscalitate". Vom observa, în curând, că economia nu se va împiedica de semantică pe traiectoria sa descendentă.

Dacă aceste declaraţii absurde nu sunt pentru autorităţi decât o altă încercare propagandistică disperată, pentru Dylan Grice, economist la Edelweiss Holdings, ele reprezintă o "devalorizare a limbajului".

"Devalorizarea limbajului este echivalentă cu devalorizarea capacităţii noastre de a gândi şi a înţelege", scria recent Grice, într-o analiză adresată clienţilor fondului său de investiţii, a cărei misiune declarată este "conservarea avuţiei în faţa eroziunii puterii de cumpărare a banilor".

"Cu cât economiştii şi factorii decizionali sunt mai obsedaţi de stabilizarea economiei, cu atât mai instabilă devine aceasta", a continuat Grice. Pentru economistul de la Edelweiss Holdings nu este de mirare că "frecvenţa crescută a calamităţilor financiare s-a înregistrat tocmai în perioada în care ideea controlului prin intervenţii de politică economică a ajuns o modă".

Acest intervenţionism s-a manifestat din plin şi la noi, mai ales de la declanşarea crizei financiare globale. El a luat diverse forme, de la "represiunea financiară" promovată de Banca Naţională prin forţarea în jos a dobânzilor, până la agresiunea fiscală a guvernului.

Agresiunea fiscală este "binecuvântată" de însăşi guvernatorul Isărescu, care a declarat, la ultima conferinţă de presă a BNR, că "dozajul este mai important decât măsura ca atare", dovedind astfel că este "prizonierul" viziunii keynesiene mecaniciste asupra economiei. Evaluarea dozajului noilor impozite a fost făcută în răspunsul la întrebarea privind efectele lor asupra economiei reale.

"Nu mi se pare dozajul cel mai prost", a fost opinia guvernatorului, care a revenit, apoi, la exprimarea încrederii în reluarea creditării, în special la nivelul IMM-urilor, unde există o "piaţă mare".

Dar încrederea BNR nu se regăseşte şi la nivelul firmelor. Cum ar putea exista, când acestea au fost decimate de falimente, iar tendinţa pare să se fi mutat pe segmentul firmelor mari, conform unui raport recent de la Coface? Atunci unde poate fi "piaţa mare" a creditării, în condiţiile în care chiar şi dobânzi apropiate de zero sunt imense, pentru firme cu o dinamică negativă a veniturilor şi confruntate cu ostilitatea tot mai mare a autorităţilor?

În cartea sa "Antifragile", Nassim Nicholas Taleb a prezentat un mesaj care ar trebui să îi însoţească realizarea unui vis: instituirea unei zile naţionale a întreprinzătorului. "Majoritatea vor eşua, fără a avea parte de respect, sărăciţi, dar noi suntem recunoscători pentru riscurile pe care vi le asumaţi şi sacrificiile pe care le faceţi pentru creşterea economică şi scoaterea altora din sărăcie", este mesajul lui Taleb.

Ce fac autorităţile noastre? Exact invers: îi privesc pe antreprenori ca pe nişte criminali potenţiali, care îşi ocupă tot timpul cu găsirea unor noi mijloace de fraudare a statului.

Cu peste două mii de ani în urmă, generalul chinez Sun Tzu a scris "Arta războiului", considerată de mulţi a fi cea mai importantă lucrare de strategie militară. Conceptele sale au fost aplicate pe larg şi în domeniul competiţiei de pe piaţă.

"Este o doctrină a războiului să nu presupui că duşmanul nu va veni, ci să fii oricând gata să-l înfrunţi; nu trebuie să consideri că el nu va ataca, ci trebuie să te pregăteşti pentru a fi invincibil", este un citat din cartea strategului chinez, deosebit de relevant în pregătirea unei economii pentru confruntarea cu o criză majoră.

Cum? Prin eliberarea energiilor creatoare ale milioanelor de potenţiali întreprinzători şi eliminarea jugului statului. Astfel se poate institui un cadru economic "antifragil", în accepţiunea definiţiei lui Taleb, care poate face faţă chiar şi unei crize globale prelungite.

Alternativa, aleasă, din păcate, nu doar la noi, este continuarea marşului pe drumul intervenţionismului şi ignorarea semnalelor tot mai dese ale apropierii de un punct supercritic în sistemul complex denumit economie naţională.

Iar atunci, un "fulg de zăpadă", chiar dacă este evaluat a fi la "dozajul corect", va declanşa o avalanşă pentru care nu se vor mai găsi vinovaţi, deoarece toţi planificatorii vor fi fost măturaţi din istorie.