Despre gen şi alte grele încercări

Se pare că genul este o năpastă care s-a abătut, mai dihai decât pandemia, asupra neamului românesc pus la grea încercare la acest început de secol. După ce, în vara anului trecut, parlamentarii au votat un articol de lege care să interzică educaţia de gen în şcoală (deşi România îşi asumase prin adoptarea Convenţiei de la Istanbul acest lucru) şi doar veto-ul prezidenţial şi hotărârea Curţii Constituţionale au împiedicat punerea ei în aplicare, anul acesta politicienii (în general extremişti) şi Biserica s-au înspăimântat de consecinţele diabolice ale prezenţei genului pe noua carte de identitate electronică. Pare să fi fost o autentică conspiraţie malefică la care Comisa europeană nu a ezitat să se implice. Pentru ca lucrurile să fie clare, Biserica a denunţat artificialitatea genului care înlocuieşte noţiunea "firească de sex" şi care nu ar fi altceva decât expresia unei erezii "progresiv(e) şi progresist(e)". Oare să fi fost tot vreo erezie vechea formulă din hrisoave şi cronici despre "partea bărbătească" şi "partea femeiască"? Oricum, în latină, de unde se trag multe din conceptele noastre actuale, sexus înseamnă "sex" în sensul diferenţierii dintre masculin şi feminin, şi nimic mai mult. Dar astăzi se pare că apărarea sexului împotriva conspiraţiei oculte a genului este o prioritate. De aceea, poporul mai mult sau mai puţin credincios a fost avertizat că noţiunea de gen este "un construct pur ideologic pus în slujba unei toxice, smintitoare ideologii numită (trans)genderism, prin care se încearcă inducerea nefastei idei a genului fluid, adică a aşa-zis posibilei schimbări a sexului". Asta îmi aminteşte de "Cum am învăţat româneşte" din Negru pe alb a lui Costache Negruzzi care povesteşte că a învăţat limba română contra ignoranţei şi relei voinţe a călugărului tocmit de tatăl său care îl învaţă că "limba românească are patruzeci şi una de slove care se împart în trei soiuri: glasnice, neglasnice şi glasnice-neglasnice". Pană la urmă, tânărul Negruzzi a reuşit să înveţe singur româneşte pornind de la cunoştinţele de franceză şi latină pe care le avea.

De fapt, totul nu este decât o dispută absurdă care deconspiră deriva ideologică a unei părţi a Bisericii şi a clasei politice. Căci orice analiză firească a documentelor de identitate din Uniunea europeană ar fi relevat că permisiunea pe care Comisa o oferă în privinţa noţiunilor de gen şi sex are doar o semnificaţie lingvistică. Pentru că în unele limbi (a se vedea cartea de identitate belgiană în flamandă şi cea olandeză, geslacht desemnează, de fapt genul în sens biologic, deşi există şi cuvântul seks, la fel cum pe paşportul german cuvântul geschlecht are acelaşi sens). Nu este deci nimic camuflat în "gen", ci doar expresia diversităţii lingvistice a uniunii unde cele 27 de state membre folosesc 23 de limbi.

Pe de altă parte, infamul cuvânt gen nu este nici el tocmai un neologism recent. Cu origine în latină şi greaca veche, noţiunea de gen vine însă, ca tot ce pare să fie rău sau ambiguu pe lumea asta, din franceza modernă în care cuvântul gen (unde înseamnă tip, fel, dar şi sex) provine din rădăcina greacă gen- (a produce, care a dat şi alte concepte suspecte precum genă, geneză sau oxigen) şi un derivat din cazul ablativ latin al genului, ca genere natus, care se referă la naştere.

De altfel, în limba română, avem deja genul, mai mult, spre deosebire de ţările din Europa de Vest, avem şi genul gramatical neutru. Dar asta nu-i împiedică pe cei ce văd în gen o lucrare diabolică să fie mai circumspecţi.

Dar de unde vine toată această ură împotriva genului? Cu siguranţă este legată de ura împotriva emancipări femeii. Din această perspectivă este înfierată inexistenta "teorie a genului" cu care este echivalat un important program de cercetare din ştiinţele sociale: studiile de gen. Ori, de aproape şapte decenii, mai întâi în sexologie şi biologie, cu John Money în 1955, apoi în psihologie cu identitatea de gen a lui Robert Stoller din 1964, conceptul de gen este deosebeşte în mod radical de cel de sex. Se pare că în capul unora, distanţa de la identitatea de gen la cartea de identitate nu a fost decât de un pas.

Ca să lămurim totuşi diferenţa dintre cele două concepte: genul este un concept care diferenţiază între caracteristici privind feminitatea şi masculinitatea şi care, în funcţie de context, pot include sexul biologic, structurile sociale bazate pe sex (adică rolurile de gen) sau identitatea de gen. Identitatea de gen exprimă sensul pe care fiecare persoană o dă propriului său gen. De aceea, identitatea de gen se poate corela cu sexul atribuit unei persoane la naştere sau poate diferi de acesta. O persoană se poate exprima prin comportamente, atitudini şi aparenţe în concordanţă cu un anumit rol de gen, dar aceasta poate să nu reflecte identitatea sa de gen. De aceea, majoritatea cercetătorilor sunt de acord că genul este o caracteristică centrală în organizarea socială. În orice caz, astăzi, distincţia dintre gen şi sex este asumată în ştiinţele sociale, dar şi în documente ale unor organizaţii internaţionale precum Organizaţia Mondială a Sănătăţi.

Dar nici ştiinţele sociale, nici organizaţiile internaţionale, bănuite că promovează un globalism care se opune "tradiţiei şi identităţii naţionale", nu reprezintă repere pentru cei ce văd în orice, inclusiv într-o nevinovată tipologie trecută pe cartea de identitate, un atentat împotriva dreptului lor sacrosanct de a menţine societatea românească într-o prostraţie.