Dezinvoltura poruncitoare

Autoritarismul bântuie societatea actuală. Nu mai e vechiul autoritarism, tentat de formele arhicunoscute ale dictaturii - etalarea şi folosirea forţei brute şi impunerea prin violenţă a puterii - ci de unul adaptat timpului, mediatic şi post­democratic, dar care păs­trează din secolul trecut populismul ca axa principală de contracarare a democraţiei. Căci ca şi între cele două războaie mondiale, pe timpul "marii crize" şi acum tot democraţia este considerată vinovată. Formulele atât de uzitate astăzi în toate mediile - "nimic nu merge", "totul e corupt", "toţi sunt la fel" - şi popularizate cu dezinvoltură, nu fac decât să pregătească terenul pentru noul autoritarism. Deşi susţin că tocmai asta combat.

Când unii cred că defectul guvernării actuale din România e chiar faptul că e condusă o coaliţie, autoritarismul e cel care vorbeşte. Democraţia presupune întotdeauna coaliţii şi căutarea consensului. Soluţiile imperative şi majoritariste, bazate pe constrângerea aşa zisei "majorităţi", nu sunt deloc democratice. Pentru că democraţia având ca valoa­re centrală egalitatea presupune un mecanism instituţional care să asigure respectarea drepturilor fiecăruia. După ce, timp de aproape o jumătate de secol după al doilea război mondial, teoriile inegalităţii "naturale" dintre oameni erau în "conservare", acum sunt un "bun comun". De la dictatura "calităţii" sau "eficienţei" - căci şi tehnocraţia este un autoritarism deghizat în haine ştiinţifice - la excepţionalismul politic care pune justiţia sau presa la "locul lor", totul pledează pentru noul autoritarism. Iar singura redută de rezistenţă este gândirea critică şi responsabilă a cetăţenilor. Căci doar când cetăţenii rămân cetăţeni, şi nu se complac în rolul de spectatori, autoritarismul nu se mai poate impune.

Nu e o situaţie românească. În America a fost până mai ieri Bush, dar deriva începea încă cu Reagan. Statul nu mai asigura egalitatea cetăţenilor, ci fiind, nu-i aşa "problema", dădea câmp liber inegalităţilor. Fără contraponderea reprezentată de a treia putere, justiţia, care a dat consistenţă celei de-a doua, legislativul, America ar fi căzut mult mai adânc în prăpastie. Dar "părinţii fondatori" fuseseră prevăzători şi construiseră un mecanism de echilibrare a puterii. Mecanism pe care însă România nu îl cunoaşte. De aceea societatea, chiar dacă ar reacţiona, nu are cum să se contrapună unui guvern "surd". Căci nu există contraponderi reale la executiv.

Şi în Europa vestică unii lideri conservatori sunt tentaţi să nu mai conserve separaţia puterilor în stat. Iar a treia putere este o contrapondere doar dacă poate să pună în discuţie executivul şi fără sprijinul celei de-a treia puteri a doua nu este decât o anexă a celei dintâi. Dar politicienii euforici - să le zicem neoconservatori, pentru ai deosebi de vechii conservatori, cei care acceptau regulile jocului - vor să distrugă mecanismul. Aşa cum face în Franţa Nicolas Sarkozy care, după experienţa afacerii Clearstream, a devenit ostil judecătorilor de instrucţie şi încearcă să desfiinţeze categoria, în Italia Berlusconi duce un război total atât împotriva justiţiei, cât şi a presei. Dar, dacă de cele mai multe ori în spatele acestor manevre periculoase nu stă decât un egocentrism lipsit de pudoare, daunele vor fi serioase. Berlusconi a devenit prototipul acestui politician, iar exemplul următor este elocvent pentru a des­cifra logica postdemocratică. Întrebat de un jurnalist spaniol de la cotidianul El Pais - împotriva căruia de altfel a depus plângere pentru calomnie, cum e cazul şi cu francezul Le Nouvel Observateur sau cu italianul La Repubblica, de unde se vede că presa este în multe părţi considerată singura opoziţie reală, motiv pentru care este hărţuită cu înverşunare - dacă va demisiona după scandalurile din ultima vreme Berlusconi a răspuns "eu cred sincer că sunt, de departe, cel mai bun prim ministru pe care l-a cunoscut Italia în 150 de ani de istorie".

Dezinvoltura cu care totul este luat în răspăr, cu care se critică fără responsabilitate "sistemul", cu care se centrează întreaga politică pe persoane, cu care se refuză cu dispreţ orice dezbatere de idei în numele adevărului "poporului" duce spre un nou autoritarism. Cu nimic mai bun decât cel vechi.