Dicţionar de idei simple

După ce zice cu năduf, "Neică, aşa nu mai merge...", fiecare întreabă, ba-n drepta, ba-n stînga, după preferinţe politice sau după ocazie: "Ei, şi-acum, ce facem? Toţi critică şi nici unul nu vine c-o idee mai de Doamne ajută să ne scoată din necaz!"

Uite-aşa, m-am decis să deschid un nou şantier: un dicţionar de idei simple care să schimbe odată lumea asta în care nu mai încăpem de atîta prostie, lăcomie, neamprostie, lene, nepăsare şi hoţie. Astăzi, vă propun: "Certificatul de bună folosinţă".

La magazin, cînd cumperi pînă şi un banal fier de călcat, primeşti odată cu marfa o bucată de hîrtie, cu multe ştampile, din care rezultă că obiectul cu pricina funcţiona cînd ţi-a fost livrat şi tot în starea asta o să rămînă, cel puţin o bucată de vreme. Un an, doi... după caz. Dacă, Doamne păzeşte!, se întîmplă ceva în perioada de garanţie, biletul îţi spune unde să mergi cu maşinăria ca s-o dreagă careva, degrabă, meşter mare!, fără să scoţi nici o para din buzunarul dumitale, iar dacă n-o putea, să-ţi dea alta nouă în loc. E bine? E bine! Producătorul îţi cîştigă încrederea şi, odată cu ea, un client pentru alte produse ale sale, iar cumpărătorul se pune la adăpost de greşelile pe care fabricantul le mai face, din cînd în cînd, cu sau fără de voie! Negustorie cinstită, toată lumea cîştigă!

Adică, ce-o să-mi spuneţi? Că omul politic pe care-l cocoţăm să ia decizii într-un minister, în fruntea Guvernului, ori în funcţia de Preşedinte, un şef de Agenţie, de ogradă guvernamentală oarecare, de primărie, ori consiliu local, cu buget şi cerinţe de comenzi care abia îşi aşteaptă muşteriii, e mai puţin complicat decît un fier de călcat? E mai complicat! Dar, mai sigur? Nici atît! Păi, dacă trei fire şi o rezistenţă pot fi prost potrivite, de ce n-ar avea defecte ascunse ditai minunea complexităţii lanţului dezvoltării biologice... OMUL! Subspecia "Omul politic", vreau să zic! Cu siguranţă, are defecte şi nimeni nu poate scăpa de toate. Dar, măcar de cele mai rele nu s-ar putea să ne ferim, noi cei care îl luăm de bun, doar pe încredere? Ba, eu cred că s-ar putea, cu condiţia ca înainte de a prelua funcţia pentru care a fost ales, ori desemnat, fericitul candidat să prezinte public un "Certificat de bună folosinţă". Cam tot aşa cum, pe vremuri, ba chiar şi acum pe ici pe colo, înainte să te angajeze careva îţi cerea un certificat medical din care să reiasă că "eşti bun de muncă", adică n-o să dai buzna de a doua zi în fondul asigurărilor de sănătate al societăţii respective ori, Doamne fereşte, în cel pentru ajutoare de înmormîntare! O minimă garanţie e necesară!

Certificatul ar putea, de exemplu, să reconfirme gradul real de pregătire şcolară al personei respective. Nu ce spun diplomele, ci ce ştie respectivul! Există tot felul de teste pentru expertiză şcolară, unele chiar europene. Am putea avea surpriza să constatăm că mulţi dintre politicienii noştri nu deţin nici măcar competenţele de clasa a opta sau chiar a patra! Ştiu, nu puţini dintre ei au dat buzna la doctorate! Foarte bine, de ce să le verificăm abia după ce au ajuns miniştri, ori prim-miniştri. Mai bine înainte! O ştampilă pe Certificatul de bună folosinţă, la rubrica doctorat, să ne asigure că omul n-a umplut mai mult de 30% din text cu citate, licite sau ilicite! Măcar atît, dacă mai mult nu se poate!

Sincer vorbind, un certificat de sănătate mintală ar fi foarte util, chiar dacă ar putea aduce unora prejudicii de imagine; în schimb, pe noi ne-ar putea scăpa de gravele complicaţii şi costuri sociale create de personalităţile cu tulburări cronice, cu trăsături accentuate de autoritarism, de sadism, de autism, ori cu gusturi prea ciudate în materie de experienţe necesare satisfacţiei sexuale! (Nu exagerez cu nimic, un ins precum D. Strauss-Kahn putea să-şi vadă de fanteziile lui, fără să facă rău nimănui, dar nu neapărat din funcţia de şef al FMI-ului; după tot ceea ce s-a întîmplat, sunt obligat să mă întreb dacă nu existau de la început persoane "mai puţin complicate" şi mai nimerite pentru a conduce instituţia cu pricina!).

Cu puţină imaginaţie, am putea cere ca "Certificatul de bună folosinţă" să conţină o evaluare a IQ-ului, un test de agresivitate sau scorul pe "scala răutăţii", rezultatele unui test poligraf din care să nu lipsească întrebări standard precum: "V-a expirat pînă în prezent legitimaţia de membru al vreunui serviciu de informaţii?"; "minţiţi mai frecvent de 2000 de ori pe săptămînă?"; "aţi comis mai mult de zece acte majore de trădare?"; "aţi primit măcar o dată o şpagă mai mare de 50.000 de euro?" etc.

O să se întrebe cineva, pe bună dreptate: Păi, cine poate elibera un asemenea certificat? Iar dacă l-ar elibera cineva, ce încredere aş putea avea eu, simplu alegător, în onestitatea celor care l-au semnat? Pe ei, cine-i certifică?

Aici, am o altă idee simplă! Nici nu contează! Cel care trebuie să-şi scoată certificatul n-are decît să-l solicite unde vrea el: de la clinica Universităţii Oxford sau de la Dis-pensarul veterinar din Fuduleni, de la Institutul atomic pentru evaluarea personalităţilor cu deranjamente psihice abisale, din insula Matawata, ori de la Clubul fumătorilor de opium din Calea Ferentari! Cu două condiţii, certificatul va fi considerat valabil. Prima: oricine l-ar fi eliberat, să poarte titlul şi ştampila instituţiei, iar a doua să poarte contrasemnătura în original, certificată notarial, a doi opozanţi politici de notorietate, a doi susţinători politici (pot fi şi membri de familie), a doi alegători pe care deţinătorul certificatului nu i-a mai văzut niciodată în viaţa lui, precum şi a unui ONG care se ocupă, prin statut, de progresul culturii roşiilor, castraveţilor şi ardeilor, în Bulgaria şi România.

Ştiu, toate ideile practice par la început un pic mai complicate decît sunt! Dacă nu credeţi, cercetaţi, spre exemplu, cazul becului electric!