Dilemele coaliţiei

Stabilitatea sistemului şi regimului politic, dar şi a guvernului, este o condiţie importantă - dar nu sigura! - a eficienţei politice. Iar România este orice, dar nu un stat cu guvern stabil.

Competiţia internă din PNL, dar şi cea - mai puţin mediatizată şi dură - din USR-Plus aduc la suprafaţă problemele endemice ale sistemului politic românesc. Astăzi, PNL repetă oarecum istoria PSD din 2019, când prim-ministrul de atunci devenea - pentru o perioadă interimară - preşedintele partidului, amorsând o criză internă care îşi avea însă cauza în modul de funcţionare a sistemului politic. Ori, atât din cauza ambiţiilor prezidenţialiste ale unor lideri penelişti care vizează alegerile din 2024, cât şi a unor erori de analiză, PNL intră în acelaşi scenariu. Iar USR-Plus translatează şi el problemele interne şi lipsa unei structuri teritoriale, tot în planul dezechilibrelor structurale ale sistemului politic. Iar la toate acestea, pentru a completa imaginea unei coaliţii dezarticulate, se mai adaugă şi potenţialul de şantaj şi iliberalismul neasumat, dar real, al UDMR.

Instabilitatea guvernamentală cronică de după 2008 pune în evidenţă o situaţie problematică pe care actuala coaliţie nu are cum să o rezolve. De fapt, doar în perioada în care Ion Iliescu a fost preşedinte constituţional, România a cunoscut o reală stabilitate guvernamentală, în cele două cicluri care corespund acestei perioade, 1992-1996 şi 2000-2004, un singur prim-ministru cu aceeaşi susţinere parlamentară conducând Guvernul, pe câtă vreme Călin Popescu Tăriceanu, deşi a fost prim-ministru un ciclu întreg, între 2004 şi 2008, a guvernat după aprilie 2007, după eliminarea PD (viitorul PDL), cu un guvern minoritar, în fapt, cu o altă majoritate. După 2008, în 13 ani, România a avut nu mai puţin nouă prim-miniştrii (Emil Boc, Mihai Răzvan Ungureanu, Victor Ponta, Dacian Cioloş, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose, Viorica Dăncilă, Ludovic Orban şi Florin Câţu), iar această situaţie transferă în planul guvernării efective problemele structurale ale sistemului politic.

Absenţa unei majorităţii parlamentare coezive şi coerente ideologic, cumulată cu (semi)prezidenţializarea regimului politic, duce la blocaj. Iar acest blocaj ar putea fi depăşit numai printr-o serie de reforme structurale, nu doar simple şi efemere adaptări de echilibru. Reforme care ar trebui să clarifice problema raportului dintre regimul şi sistemul politic românesc şi să elibereze guvernarea de hegemonia aşa-zişilor reprezentaţi ai "puterii" locale, în fapt, de domnia grupurilor locale de clientelă. Ori, aceste reforme, dincolo de retorica penelistă sau useristă, sunt imposibile în contextul actual şi nu vor putea fi realizate până în 2024, foarte probabil nici mai târziu.

Răspunsul standard al PSD la aceste probleme - încă din timpul dezbaterilor privind modificările constituţionale din 2013 - pare să se rezume la parlamentarizarea sistemului politic, pentru a reduce într-o manieră simplistă regimul semi-prezidenţial la unul parlamentar.

Iar în privinţa partidelor actualei coaliţii guvernamentale, această problemă a fost evacuată total - cu excepţia revenirii obsesive şi simptomatice a lui Dacian Cioloş la rezultatele referendumului băsescian din 2009 şi la prezidenţializarea fără contra-puteri - dintre priorităţile guvernării.

Acest blocaj relevă nu doar resorturile organizaţionale ale crizei sistemului politic românesc - problema competenţei personalului politic, clientelismul, preponderenţa problemelor locale în raport cu cele naţionale, autoritarismul organizaţional, lipsa de viziune politică sau ideologică şi tentaţia naţionalismului şi extremismului - ci şi dificultăţile analizei instituţionale. Pentru o înţelegere corectă a problemei trebuie depăşită confundarea sau reducerea sistemului politic la regimul politic, dar şi absolutizarea regulilor constituţionale. În acest fel, clasificarea simplistă a regimurilor politice (regim parlamentar şi prezidenţial, cărora li se adaugă un al treilea, regimul semi-prezidenţial) este completată - pentru a depăşi blocajul conceptual al analizei bazate pe modalităţile de atribuire a puterii pornind de la regulile constituţionale - cu o tipologie a sistemelor politice, bazată pe modalităţile efective de exercitare a puterii, pornind de la practicile instituţionale.

Celor trei tipuri de regimuri politice (parlamentar, semi-prezidenţial şi prezidenţial) li se mai adaugă astfel trei tipuri de sisteme (parlamentarist, prezidenţialist şi guvernamentalist), permiţând astfel o mai bună înţelegere a funcţionării efective a mecanismelor de putere. Iar aceste clasificări conceptuale - cea a regimurilor şi cea a sistemelor - trebuie articulate într-o explicaţie coerentă care să ia în considerare constrângerile constituţionale, dar şi efectele alegerii populare a preşedintelui, alegerea directă a preşedintelui consiliului judeţean, efectele sistemului reprezentării proporţionale folosit pentru parlamentari şi consilieri judeţeni şi locali, dar şi ale culturii politice şi organizaţionale.

Toate acestea împreună, dar şi alte variabile contextuale, au ca rezultat practica puterii care influenţează viaţa de zi cu zi. În absenţa unei analize lucide, remediile riscă să fie mai grave decât boala. Iar coaliţia actuală de guvernare, departe de a avea remedii, este o parte a problemei.