Din nou despre plagiat

Acum două săptămâni am adus câteva clarificări relative la conceptul de plagiat. Interesul cititorilor m-a făcut să revin. Să rezumăm, mai întâi, ce am aflat din primul editorial pe această temă.

1. Plagiatul este o formă de hoţie cu deosebire odioasă, pentru că vizează creativitatea intelectuală, un lucru imposibil de replicat, ce ţine de identitatea individuală; 2. Plagiatul nu este frecvent în România, în facultăţile res­pectabile; 3. Plagiatul nu este, de regulă, "acoperit" de colegi (din nou, nu mă refer la "fabricile de diplome"); 4. Îndrumătorul nu este automat de vină dacă cel îndrumat a plagiat - depinde de multe împrejurări; 5. Programele speciale anti-plagiat sunt utile, dar au şi limite; 6. Asupra plagiatului se poate pronunţa orice membru de bună-credinţă al comunităţii academice, pentru că toţi sunt experţi în ce priveşte respectarea regulilor profesionale de redactare; 7. Nu este nevoie de o "comisie" decât în ce priveşte sancţiunile administrative precise decise de o instituţie; 8. Nu este nevoie ca cel plagiat să reclame, pentru că plagiatul este o ofensă la adresa întregii comunităţi academice; 9. Plagiatul începe, fără dubii, de la câteva paragrafe. Câteva pagini plagiate într-o lucrare ne plasează dincolo de limitele neruşinării.

Predau şi corectez lucrări de circa 20 de ani. Am văzut multe: şi mai bune, şi mai rele. De la anul I de facultate la nivel post-doctoral. Pentru că tema este, evident, foarte importantă pentru sănătatea intelectuală a unei naţiuni, am să mai adresez câteva chestiuni. Prin urmare...

"Plagiatul este o greşeală, cel care a comis-o trebuie să se scuze şi să meargă mai departe". Mă tem că nu. Academic vorbind, mortul de la groapă nu se mai în­toarce. Aici nu există miracole ale Învierii. De ce? Pentru că plagiatul nu este o greşeală de moment, una comisă într-un moment de rătăcire. Dimpotrivă: este o acţiune planificată, metodică. Chiar şi un biet copy-paste cere, în mod normal, săptămâni de "muncă". Chiar şi cumpărarea unei teze de la un "negru" tot trebuie completată de zile, chiar săptămâni de demersuri oficiale, de un simulacru de susţinere al lucrării etc. Prin urmare, avem de-a face cu un individ care face răul cu metodă, în mod sistematic. El nu poate fi "iertat", aşadar, cum ierţi pe cineva care te calcă pe pantof, în tramvai.

"Unul este plagiatul la Fizică sau Chimie, altceva este plagiatul în Drept sau în Istorie". Nu. Cel puţin, nu la nivelul copy-paste. Dacă vorbim de forme mai sofisticate, poate, însă diferenţele sunt de detaliu, nu de principiu. Principiul este clar: este plagiat tot ce s-a preluat fără indicarea sursei şi prezentat ca o contribuţie proprie.

"Nu putem fi mereu originali, trebuie să preluăm de la autori care ne-au precedat". Poate, dar nu în cazul unei lucrări de doctorat. Dacă scriu o carte oarecare, de pildă, despre războiul civil din Anglia secolului al XVII-lea, pot să scriu un text cursiv şi general, cu foarte puţine note, ca un gen de poveste. Dar dacă scriu o teză de doctorat trebuie - neapărat! - să scot în evidenţă ce au scris alţii drept al lor, nu al meu. Motivul este simplu: altfel nu pot scoate în evidenţă contribuţia mea. Oricine a citit competent o teză de doctorat decentă ştie că ea are o retorică specifică. Confuzia nu este posibilă între "al meu" şi "al lor", pentru că o teză obişnuită este structurată ca un dialog, ca un meci de tenis pe un teren clar delimitat. (Fac excepţie unele teze profund originale, dar acestea nu intră acum în discuţie, desigur).

"Este o problemă cu întreaga şcoa­lă doctorală a Universităţii X!". Mai uşor cu pianul pe scări. Şcolile doctorale au fost organizate doar în urmă cu câţiva ani, după trecerea la sistemul Bologna. Înainte de 2005, doctoratele erau, de regulă, organizate într-un sistem diferit. Candidatul era legat doar de îndrumător, rolul catedrei sau al Universităţii fiind minim. Îndrumătorul trebuie tras de mânecă, nu întreaga "şcoală doctorală", care nici nu exista în anii '90.

"Dar cum se face că abia acum a ieşit la iveală teza lui Y?". Cele mai multe teze nu ajung să fie publicate drept cărţi disponibile în librării. Înaintea susţinerii pot fi consultate de public, dar de obicei nimeni nu le citeşte în afara membrilor comisiei. După aceea textele merg la arhivă. Multe rămân acolo. Dar pot fi cerute oricând, de oricine. Tezele sunt, prin natura lor, documente publice.

"Toată lumea este doctor as­tăzi!". Nu avem noi norocul acesta. Titlurile de doctor sunt rare. Dar cu atât mai mult trebuie protejate de "contrafaceri". Tezele false sunt echivalentul "Vuitoanelor" din muşama vândute în talcioc. Faptul că aceste contrafaceri există nu trebuie să diminueze sentimentul de respect şi de admiraţie pentru titlurile veritabile.

"Şi ce mă interesează pe mine trea­ba asta cu plagiatul?". Dacă nu ne interesează, nu ne obligă nimeni să îi acordăm atenţie. Dar vom trăi cu consecinţele. Învăţământul este imaginea viitorului nostru. Cum ne aşternem, aşa dormim.