Dinspre Est bate furtuna!

"Nu există, probabil, oameni politici pentru care alegerile să nu fie un plebiscit prin care poporul îi selectează pe cei ce guvernează. Numărul cel mai mare decide pentru că cel mai mare număr reprezintă cea mai mare forţă. Fiecare cetăţean contribuie, prin forţa sa de muncă şi de a lupta la construirea puterii comune. De aceea, toţi cetăţenii trebuie să număraţi. În cazul în care numărătoarea se face corect, nu mai încape îndoială cu privire la deţinerea puterii". E ceea ce Alain (Émile Chartier) sesiza încă din primele rânduri ale cărţii sale Despre politică (Propos de politique) acum opt decenii.

Într-un moment în care febra extremismului de puternică inspiraţie neo-fascistă pare a cuprinde Europa, mai ales cea de Est, iar politicienii se simt atraşi de "voturile uşoare" obţinute prin recursul facil la politica fricii şi a urii, rândurile lui Alain ne ajută să înţelegem mecanismul care a contribuit la legitimarea unui discurs politic care a devenit - treptat, dar din ce în ce mai clar, - permisiv faţă de toate formele de rasism şi segregare.

De fapt, este acelaşi mecanism politico-social pe care, imediat după al doilea război mondial, l-au descris Albert Camus în Ciuma şi Eugen Ionesco în Rinocerii: fascizarea societăţilor europene între cele două războaie mondiale şi lipsa de reacţie a autorităţilor faţă de acest fenomen. De aproape două decenii, politicienii europeni au asistat impasabili la creşterea influenţei extremei drepte, iar atunci când fenomenul a devenit de masă, au preluat fără rezerve ideile extremei drepte. Deja de la începutul deceniului trecut, odată cu fenomenul Pim Fortuyn din atât de liberala Olandă, (noul) discurs rasist şi-a găsit un loc central în cetate. Rasismul devenea trendy. Cam în acelaşi timp, Jörg Haider în Austria (1999) şi Jean Marie le Pen în Franţa (2002) reuşeau rezultate spectaculoase în alegeri. Iar la noi, Corneliu Vadim Tudor la alegerile prezidenţiale din 2000 dădea seama despre un fenomen asemănător. Era însă o epocă de prosperitate şi acest proces a fost privit ca un benign şi nu ca un pericol: în fond, după o jumătate de secol, democraţia europeană părea unora suficient de matură pentru a rezista unor curente extremiste.

După ce aceste episoade s-au consumat, s-a revenit la politic as usual. Doar că ceva se schimbase, iar această politică orientată spre vot nu mai putea convinge electoratul. Tot Alain descrie mai în acelaşi pasaj reacţia unor alegători, mai ales a celor din clasele populare, la această politică: "Cetăţeanul, se pare, a ajuns treptat să privească lucrurile în sens contrar. Reacţionează, de fapt, la situaţia în care i se cere să-şi aleagă stăpânii prin intermediul unor mandatari... (De aceea) opoziţia i se pare sarea Republicii pentru că poate asigura controlul, fără nici un fel de condescendenţă, al puterii, ori aceasta satisface nevoia de control a cetăţeanului". Alain descria aici un tip de populism, cel tribunitar, a cărui funcţie este de a spune "adevărul" pe care politicienii partidelor sistem l-ar oculta.

După ce nu a reuşit să se impună în Vest, unde au mai existat reacţii, astăzi această furtună vine din Est. Încet, dar sigur, statele estice cad pradă "democraţiei iliberale". Şi, aparent, extrema dreaptă şi tendinţele din ce în ce mai pronunţat neofasciste care o însoţesc, se propagă destul de bine de la est la vest: atât din estul Europei spre vestul continentului, cât şi în interiorul statelor europene dinspre estul acestora spre vestul lor. În Ungaria, Jobbik-ul e mai puternic în est, Partidul Libertăţii este mult mai votat în estul Austriei, iar Alternativa pentru Germania are un sprijin mai important în landurile din est. Şi aceasta pentru că rinocerizarea, vorba lui Ionesco, este mai simplă acolo unde nu există antidot la extremism. În estul în care politica corectă este combătută, deşi nu a fost niciodată aplicată, fascismul pare oarecum natural. Mai ales când este agrementat cu anticomunism, aşa cum se întâmplă şi la noi. În numele anticomunismului se poate legitima orice, inclusiv fascismul! Iar acum, state din estul Uniunii, mare majoritate deja făcând parte din familia "iliberală" (ai căror inspiratori sunt Rusia lui Putin şi Turcia lui Erdogan) par a se constitui într-un bloc care vrea să schimbe Europa. Iar România pare a face eforturi să se alăture acestei grupări. Ca să transforme Europa în ce?