Dispariţia misterioasă a politicii internaţionale

Una dintre surprinzătoarele consecinţe perverse ale încheierii războiului rece, o prelungire a masivului război global "cald" al primei jumătăţi a secolului al XX-lea, consumat în două secvenţe legate istoric şi determinist, este disoluţia accentuată a ceea ce se numeşte, îndeobşte, "politică internaţională". Acea parte a politicii statelor care se ocupă de gestiunea problemelor generate de interacţiunea intensă şi continuă a actorilor statali în cadrul comunităţii internaţionale. Probleme de a căror rezolvare depinde menţinerea coerenţei şi dezvoltarea comunităţii. În mod evident, cel mai sus pe agendă sunt temele legate de securitatea comună, de eliminarea surselor de conflict şi prevenirea, descurajarea, sancţionarea acţiunilor capabile să genereze noi confruntări deschise, ori să le reactiveze pe cele vechi. Pentru a gestiona aceste probleme, începînd cu secolul al XIX-lea, dar cu deosebire în secolul XX, statele moderne au creat "instituţii internaţionale", de regulă specializate pe o anume secţiune de agendă politică: economie, de mediu, securitate şi cu rază de acţiune variabilă, locală, regională sau globală. Acest tablou, atît de familiar la încheierea războiului rece este astăzi complet schimbat, iar ceea ce s-a estompat semnificativ din cadru este tocmai partea care priveşte gestiunea problemelor comune. Este ca şi cînd statele au încetat să se mai intereseze de ele, să le mai recunoască statutul şi importanţa pentru cursul istoric imediat ori să mai caute soluţii în comun pentru a le rezolva. Un exemplu elocvent, ONU. După cîteva momente de entuziasm, anii 1990-1991, cînd naivii au sperat într-o masivă resuscitare a rolului său şi într-o reformă structural-funcţională de esenţă, (a fost vizată modificarea Cartei şi reorganizarea Consiliului de Securitate!!) statele, începînd cu marile puteri ale lumii, au aruncat-o într-un con de apăsătoare irelevanţă politică. Exemplul încă şi mai elocvent, OSCE, organizaţia care părea destinată, la un moment dat, să preia o parte din atribuţiile ONU, la nivel regional, a devenit astăzi o uscătură, un trunchi sec şi uitat al politicii de cooperare peste tranşeele şi cortinele războiului rece. Un fel de sectă obscură, alcătuită din cîţiva diplomaţi hiper-specializaţi, fără noroc şi marginalizaţi, mai oficiază, departe de ochii lumii, activităţile cvasi-rituale ale acestei organizaţii, pe al cărei certificat de naştere stă scris Budapesta 1994 şi care cuprinde nu mai puţin de 35 de state, între care toţi membri permanenţi ai Consiliului de securitate al ONU. Încet, pe nebăgate de seamă, dar sigur, întreaga infrastructură a securităţii colective, construită cu uriaşe eforturi diplomatice, la sfîrşitul războiului mondial şi pe tot parcursul războiului rece, zace acum în ruină. Disoluţia instituţiilor clasice de securitate colectivă este aproape completă pe toate direcţiile. Tratatele internaţionale au devenit din nou doar petece de hîrtie. Respectarea obligaţiilor asumate prin semnătura şi pecetea puse pe aceste instrumente ale dreptului internaţional, un parcurs de exercţii liber alese care ignoră după bunul plac opreliştile neconvenabile. Retragerea din tratate, cel mai adesea din raţiuni care ţin de agenda politicii interne a unui politician sau altul, fără nici un fel de preocupare pentru consecinţele imediate sau pe termen lung pentru securitatea colectivă, a devenit jucăria preferată a puternicilor zilei. Administraţia Trump a aruncat la coş, în februarie, Tratatul cu URSS (Rusia) privind armele nucleare cu rază medie de acţiune, iar ulterior a părăsit tratatul cu Iranul privind controlul asupra programelor sale nucleare. Rusia a aruncat la coş şi Carta ONU şi Rezoluţiile OSCE-ului şi şi-a văzut de treabă la vasalizarea Ucrainei, anexarea Crimeei şi continuarea efortului de separe a Ucrainei de est. Nu mai vorbim despre asaltul continuu al "trupelor specializate" ale Moscovei asupra spaţiului politic, mediatic şi informaţional-virtual prin care îşi exercită, în diferite grade, influenţa asupra dinamicii politice şi electorale din statele cele mai importante ale lumii. De la SUA pînă la Marea Britanie, Franţa şi Germania. Elaborarea şi intrarea în vigoa-re a tratatelor internaţionale, mai ales cele care se referă la problemele complexe ale securităţii internaţionale şi controlului armamentelor, necesită eforturi complexe de negociere care se întind, nu rareori, pe durata unui deceniu! Dacă înainte de a ieşi dintr-un tratat nu ai făcut nimic pentru a genera altul, ai deschis dintr-o dată o poartă de insecuritate pentru nu mai puţin de zece ani!!! În materie de arme nucleare, lucrurile sunt încă şi mai complicate. Tratatele epocii războiului rece sunt deja irelevante, iar pregătirea temeinică a altora noi nu pare să intereseze cu adevărat pe vreuna dintre marile puteri deţinătoare. Iar cu improvizaţii, în această materie, nu se poate opera. Ca dovadă, iniţiativa "din pix" a Administraţiei Trump care, presată de reacţiile negative la retragerea din tratate internaţionale, a pus pe tapet propunerea unei negocieri trilaterale de reducere a arsenalelor nucleare Rusia, China, Statele Unite. Un exerciţiu retoric, nici măcar diplomatic fundamentat, care a primit de la Beijing ştampila derizoriu. O mică lecţie privind abc-ul politicii internaţionale pentru uzul Administraţiei Trump. "Premisele şi bazele unor negocieri trilaterale privind controlul armamentelor nu există, iar China nu va participa vreodată la ele". "Ceea ce se impune în momentul de faţă este respectarea şi implementarea acordurilor existente, iar nu crearea de noi acorduri" (!!!). În traducere liberă, "din limba chineză": după ce ai călcat în picioare tratatele, fără să îţi pese de consecinţe, ridicînd sus stindardul fals şi ipocrit "America first", de ce ar mai avea cineva încredere să încheie altele noi cu tine???!!! Iar ca să facă de rîsul curcilor Administraţia Trump, purtătorul de cuvînt al Ministerului de Externe al Chinei şi-a luat libertatea să vorbească şi în numele Rusiei!!!! "Rusia, de asemenea, este de părere că Statele Unite ar trebui să continue să îşi îndeplinească obligaţiile internaţionale asumate şi înţelege pe deplin poziţia Chinei în legătură cu negocierile trilaterale privind controlul armamentelor".

Din păcate, imensele pericole din miezul zicalei "Cine seamănă vînt, culege furtună" sunt ignorate nu doar la Washington de actuala administraţie, ci şi la Moscova şi Beijing. Fiecare, chiar dacă mai puţin ostentativ, dar fără ezitare, a ridicat pentru sine acelaşi steag. Şi, aşa se face că, pe măsură ce infrastructura instituţională a politicii multilaterale rugineşte şi se scufundă, statele, începînd cu marile puteri, descoperă că au nu mai puţine probleme şi nici mai multe soluţii, ori mai bune, ci mai multe probleme şi tot mai puţine soluţii pentru ele. În mod hidos şi păgubos a revenit vremea unei generaţii politice care se scaldă în apa moartă a iluziei că puterea înseamnă înainte şi deasupra a orice: "Fiecare pentru sine". Ciudat sindrom de uitare selectivă a unui ciclu de istorie neagră, istorie a distrugerii şi suferinţei la scară globală, inaugurat exact pe aces-te premise, acum o sută de ani! Ciudat cît de uşor pot fi uitaţi morţii tăi şi ai altora, chiar şi atunci cînd sunt vreo sută şi cinci zeci de milioane! Trist şi înspăi-mîntător să vezi cum suferinţa celor trei generaţii şi jumătate abia mai suscită, astăzi, palide gesturi de reverenţă oficială din partea celor care, după ce se închină uşor în faţa monumentelor, dau apoi buzna să repete aceleaşi abominabile greşeli ale "glorioşilor înaintaşi". "Dispariţia" politicii internaţionale este doar o parte a acestui sindrom de patologie colectivă.