Doctor fără voie

"Salut, Mache!

Salut, Lache!

Ce faci, Mache?

Acum, bine, Lache! Dar să mă fi văzut ieri... am avut o criză!!!!

Ce criză, Mache?

De unde să ştiu eu, Lache! De la rinichi, trebuie să fi fost, că mă dureau şalele de nu mă puteam mişca!

Şi, cum ţi-a trecut, Mache?

Din senin, Lache! Parcă mi-a luat cu mîna! Mi-a dat nevastă-mea nişte ceaiuri de-ale ei, am mai băut şi eu cîteva beri, peste normă, după sfatul micului Tache; aşa face şi el cînd îl apucă... nu de multe ori, dar cam des!"

Oricît de neverosimil al părea, dialogul imaginar al personajelor caragialiene sintetizează de minune modul în care oamenii şi conducătorii noştri tratează în continuare singura temă care contează: "Criza societăţii româneşti". Sau, ar trebui să conteze, pentru că, de fapt, "lumea celor de sus", ca şi "lumea celor de jos" se dă în vînt după orice discuţie, după orice subiect, e gata de trăncăneală despre orice, cu aceeaşi preocupare pentru coerenţă şi pentru logică pe care o găsim şi la personajele lui Caragiale, nulă! Mai puţin, subiectul de la care atîrnă... nu e sigur dacă şi trecutul, dar prezentul şi viitorul... e dincolo de orice îndoială, "Criza"!

Multă vreme am crezut şi am sus­ţinut că motivul pentru care oamenii reacţionează atît de slab, de tîrziu şi de fără convingere la situaţiile de criză socială este faptul că, spre deosebire de criza de rinichi a amicului Mache, cele sistemice nu dor! Experimentele făcute asupra societăţii româneşti în ultimii două­zeci de ani oferă, totuşi, proba contrarie: sunt dureroase şi nu puţină lume "merge cocoşată şi se ţine cu mîna de şale", la figurat, dar şi la propriu, ca urmare a tratamentelor interminabile cu "reformă" la care am fost şi suntem supuşi, chiar dacă nimeni nu ştie de unde vine durerea: de la criza financiară mondială, de la criza Uniunii Europene, de la criza Greciei, de la criza de conducere internă, de la criza infrastructurii, sau a investiţiilor, a producţiei sau a consumului, de la criza autorităţii sau a moralei, de la criza de nervi a Coanii Joiţica, de la criza artei, ori de la cea a cuplurilor de aur "Prigoană-Bahmu", "Naşu-Mitică", "Tatăl Fiscului- Mama Vămilor" etc (Orice asemănare cu persoane reale şi orice coincidenţe de situaţie, de nume sau pronume, sunt pur întîmplătoare şi complet neintenţionate! Nota autorului!).

Dacă doare, atunci de ce nu reacţionează lumea?

Un răspuns pe care am început să-l întrezăresc abia acum, cu mintea românului a mai de pe urmă, ar fi acela că doare... dar nu pe toată lumea la fel. Ba, chiar, pe mulţi, nu-i doare nici în cot! Cum şi de unde pînă unde să se plîngă de criză "clasa politică" a României, cînd ea este principalul beneficiar al crizei! Adică îşi umflă averile şi conturile, îşi sporeşte vilele şi iahturile, petrecerile şi zaiafeturile, îşi face toate plăcerile şi hatîrurile, sugînd cu sîrg, ca un viţel cu frică să nu fie înţărcat prea repede, de la ugerul plin al "Mamei Criza!". Păi, sigur că fiecare loveşte cu copita în celălalt, cît poate, dacă-l simte că se apropie şi vrea să-i ia locul binecuvîntat dintre ţîţele încărcate cu bănet ale guvernării!

Unii dintre cei mai rău loviţi de criză au reacţionat, totuşi. Radical! Au părăsit România, dacă nu de tot şi oficial, atunci pentru lungi perioa­de de timp, uzînd de statutul şi libertăţile cetăţeniei europene şi de şansa, oricît de slabă ar fi fost, de a găsi un loc de muncă oriunde era el disponibil pe continent. Prin actul lor, ei certifică diagnosticul societăţii româneşti: bolnav fără speranţă! Şi nu sunt puţini: ceva mai mult de unu şi jumătate din cinci locuitori peste 18 ani ai României! Pe de altă parte, jumătate din populaţia României nu a trăit niciodată în "societatea de consum", "leasure society" sau într-o societate bazată de "economie socială de piaţă", ori în parteneriat cu "statul social". În măsura în care asemenea noţiuni au fost vehiculate, ele nu au acoperire în realitatea trăită zilnic, de la un capăt al vieţii la celălalt, de cel puţin jumătate din populaţia Româ­niei. Singura noţiune care descrie viaţa acestor oameni este "societatea de subzistenţă". Masată în cea mai mare parte a ei în zona economiei rurale, această "jumătate a României" şi-a investit potenţialul şi capitalul ei de muncă în obţinerea directă a hranei şi a unui minim de venituri în bani, necesari pentru îmbrăcămintea familiei şi achiziţionarea bunurilor din gospodărie, de strictă necesitate. În măsura în care a acumulat şi a economisit ceva, cvasi totalitatea acestor venituri a mers în întreţinerea, eventual modernizarea casei şi a gospodăriei de care depindea propria ei supravieţuire. Acest proces, în esenţă unul de subzistenţă, a creat şi întreţinut falsa impresie de "bunăstare şi creştere" a ruralului din România în aceşti douăzeci şi mai bine de ani. Pe măsură ce criza şi-a des­pletit consecinţele, însă, România subzistenţei a fost lovită la fel de tare ca şi alte zone ale societăţii româneşti, cu consecinţa directă a reducerii "spaţiului" cantitativ şi calitativ al supravieţuirii! De ce nu reacţionează această parte a societăţii româneşti la criză? Ba, reacţionează, dar nu în spaţiul politic sau al activismului social, la care nu are acces, sau care pentru ea rămîne în cea mai mare parte irelevant, ci în spaţiul care-i asigură supravieţuirea. Îşi reduce consumul, îşi reduce "pretenţiile", îşi reduce aspiraţiile, renunţă la orice bun sau activitate care produce cheltuieli, inclusiv la educaţia copiilor, dar mai ales la asistenţa medicală!

Unu pe doi, plus unu pe unu virgulă cinci fac... nu vă mai obosiţi să calculaţi... vă spun eu de îndată: cinci pe şase! Va să zică, cinci ro­mâni peste 18 ani din şase susţin pe spinarea lor cea mai mare parte a consecinţelor crizei şi oferă în schimb guvernanţilor libertatea de a nu le păsa de ei prea tare! Bruma de clasă mijlocie a oraşelor, cîtă a mai rămas, este şi ea împărţită foarte inegal, numeric şi ca "soartă", între cei împinşi tot mai tare către "subzistenţa de tip urban" şi cei care preferă "pactul cu diavolul" - servirea prin orice mijloace, oricît de "neortodoxe", a intereselor "clasei politice", de la care masa căreia se înfruptă apoi; din resturile ospăţului, desigur!

La orizont, norii crizei - economice, alimentare, de mediu etc, nici vorbă să se risipească! Dimpotrivă, se adună tot mai negri. Este posibil, de aceea, ca pentru societatea românească, acest tablou să se schimbe, foarte curînd, dar nu în bine, ci în mult mai rău!

Dacă şi cînd se vor decide cetăţenii României să pună unele sub altele şi să adune toate costurile crizei, atît cele care-i afectează direct, astăzi, cît mai ales pe cele care nu se simt imediat, dar sunt scadente mîine, după care să pună nota de plată în faţa responsabililor politici, este întrebarea de care depinde o eventuală restructurare a spaţiului nostru social. Din păcate, experienţa istorică a societăţii noastre arată că acest lucru nu s-a produs niciodată "de la sine", oricît de gravă ar fi fost criza, sau prin mecanis­me naturale ale societăţii noastre, ci doar sub impulsul direct şi semnificativ exercitat din exterior. Deocamdată, această forţă, masivă şi activă de altfel, nu împinge lucrurile spre rezolvarea crizei, ci spre adîncirea ei!