Două benzi

Imaginea era interesantă. Suntem pe o autostradă, undeva în nordul Europei. Două benzi. Pe prima circulă maşini, reglementar, una după alta. Pe cea de-a doua... nimeni. În principiu, banda a doua este rezervată pentru depăşiri. Însă practic toţi şoferii preferă să stea, disciplinaţi, pe prima bandă. Tot aşa, kilometri buni.

La Moscova, în anii comunismului, exista şi acolo o bandă specială, pe unele bulevarde din oraş. Era rezervată "ştabilor", care treceau cu limuzinele negre, oficiale.

Contrastul este evident. Într-o societate liberă, capitalistă, toate benzile pot fi folosite, fără discriminare, de toată lumea. Cu condiţia să respecte o regulă impersonală (în primul exemplu, să se angajeze într-o depăşire regulamentară). Într-o societate controlată autoritar, discriminarea între categorii de cetăţeni este produsă prin ucaz.

Pentru că oamenii, în capitalism, au dreptul şi ocazia să îşi folosească liberul-arbitru, se produce un fenomen cu implicaţii profunde. Ordinea spontană. Aceasta apare atunci când apar structuri ordonate, însă fără ca cineva "de sus" să le impună. Doar prin cooperarea spontană, liberă, a indivizilor.

Iarăşi, imaginea celor două benzi este utilă. Să intrăm acum într-un centru comercial din Occident. Ca peste tot, benzi rulante. Cu o diferenţă. În Occident oamenii stau grupaţi pe partea din dreapta a benzii rulante (echivalentul benzii I de pe autostradă). Partea din stânga este rezervată pentru cei care se grăbesc şi, de aceea, nu se opresc, aşteptând pasivi să ajungă sus. Adică foarte puţini. Cu toate acestea, practic nimeni nu profită de coridorul liber. Lumea stă, disciplinată, pe dreapta.

Comparaţi această imagine cu "buluceala" pe care o întâlniţi în alte ţări. Şi nu doar pe scara rulantă. Priviţi, spre exemplu, către banda de refugiu de pe marginea autostrăzilor. Goală în ţările unde există o disciplină a traficului, însă folosită frecvent în altele, de tot de felul de şoferi grăbiţi sau cărora, pur şi simplu, nu le pasă...

Copil fiind, ţin minte un detaliu care m-a intrigat. Pe uşa autobuzelor de pe vremea comunismului era indicat scopul acestora: "Urcare" sau "Coborâre". Cu toate acestea, etichetele erau o ficţiune. Se urca şi se cobora "la grămadă", fiecare pe unde putea. Din când în când, rar, cineva protesta. Inutil. Fluxul era turbionar, cu oameni care urcau şi coborau, în acelaşi timp, prin aceeaşi uşă.

Atunci de ce mai existau etichetele? - m-am întrebat. Probabil pentru a mima normalitatea. Regimul comunist, incapabil să producă sau să respecte normalitatea, se mulţumea să o maimuţărească. În loc de concedii normale, aveam concedii ale "oamenilor muncii", în pseudo-staţiuni, pe bază de "bilet". În loc de spectacole normale, aveam "spectacole cultural-educative ale oamenilor muncii", cu glume aprobate la "judeţeana de partid".

La liceu, îmi amintesc, existau două scări. Una era a profesorilor. Avea covoare curate şi vaze de flori. Nu circulau decât profesorii, ceea ce însemna că era mai tot timpul pustie. Cealaltă scară, a elevilor, era un coşmar în momentul pauzei, unde sute de copii încercau să treacă unul pe lângă altul, în sus şi în jos.

Existau uneori chiar două cozi. Am locuit o vreme, adolescent fiind, într-o comună de lângă Bucureşti. Pe vremea aceea existau buteliile pe care le schimbai cu destulă dificultate. M-am dus şi eu într-o dimineaţă şi am găsit o mulţime de oameni la coadă. Am avut însă noroc. Şoferul avea nevoie de ajutor pentru a descărca buteliile din camion. Puţinii aleşi (nu sunt sigur pe ce criterii) au făcut o coadă mică, separată, pentru a fi serviţi primii.

Comparaţi, acum, alt fel de benzi. Cele normale şi cele pentru autobuze. Prima bandă specială pentru autobuze a apărut, se pare, prin 1940, în Chicago. De atunci multe capitale au trasat benzi speciale pentru autobuze sau taxiuri. Cred că existau, în teorie, şi în Bucureştii de dinainte de 1989. Doar că circula pe acolo cine dorea...

De ce scara profesorilor era goală, iar benzile pentru autobuz pline? Aici răspunsul este simplu. Pentru că prima era sub incidenţa unei autorităţi eficiente, în vreme ce autoritatea era dezinteresată de celelalte.

Să privim acum la scara rulantă sau la banda pentru depăşire de pe autostrăzile occidentale. Şi aici sunt două piste distincte. Însă cele două categorii de utilizatori cărora le revin sunt diferenţiate pe criterii funcţionale, nu de statut. Cu alte cuvinte, trece pe banda liberă doar cine se grăbeşte legitim. În schimb, pe scara profesorilor sau pe banda ştabilor trece doar "cine trebuie". Adică o categorie anume, privilegiată.

Vorbim adesea despre "democraţie" sau despre "autoritarism". Din păcate, nu întotdeauna înţelegem că acestea nu sunt doar noţiuni abstracte. Ele au legătură cu felul cum trăim, cum ne mişcăm, cum trecem unii pe lângă alţii.

Un sistem cu o bandă bună, funcţională, pemite majorităţii să înainteze mai repede şi mai sigur. Sistemul cu o bandă rea, a ştabilor, creşte riscurile şi îi încetineşte pe toţi ceilalţi.