Dreptate pentru toţi?

Dincolo de lupta pentru ocuparea scaunului patriarhal rămas vacant, dincolo de confruntarea Bisericii Ortodoxe cu ea însăşi, decesul neaşteptat al patriarhului Teoctist a produs un efect pervers într-un domeniu mai degrabă protejat: sănătatea publică. E adevărat că asupra sănătăţii se opresc repetat, mai ales în perioadele electorale, politicienii. Dar critica lor este una septică. Căci, dincolo de reacţii, nu e decât un an de când atât preşedintele, cât şi primul ministru au fost operaţi în străinătate. Şi, nu cu multă vreme în urmă, presa vorbea despre investigaţii şi intervenţiile pe care le-ar fi suferit în străinătate chiar şi Ion Iliescu. Oare până şi fostului preşedinte să îi fi fost suficientă experienţa chirurgicală din 2005? E dreptul fiecăruia de a beneficia de cea mai bună asistenţă medicală cu putinţă. Dar este acesta cazul cu majoritatea românilor? Sau, pur şi simplu, româ-nii obişnuiţi trăiesc doar dacă mai au zile? Altfel spus, mai este sistemul de sănătate românesc capabil să ofere sănătate pentru toţi. Căci un regim politic este democratic în fapt, iar nu de jure, doar dacă este apt să ofere dreptate socială. Iar un indicator al acesteia este chiar măsura în care toţi au dreptul la acelaşi tratament. A fost nevoie de un scandal public pentru ca, mai degrabă din motive de protecţie, să se sesizeze şi Comisia de Disciplină a Colegiului Medicilor. Iar în discuţie se află doar operaţia de prostată la care a fost supus patriarhul Teoctist, nu sistemul sănătăţii publice din România. Şi numai problema respectării procedurilor legale. Ori, dacă toată această polemică se va reduce, cum probabil se va întâmpla, doar la anchetarea profesorului Ionel Sinescu, nu vom asista decât la o mistificare în plus.

Disputa dintre medicul personal al patriarhului Teoctist, profesorul Nicolae Ursea, şi cel ce a operat, profesorul Ionel Sinescu, rămâ-ne, pe de o parte, într-o zonă tehnică - accesibilă doar specialiştilor -, pe de alta, specioasă. Dacă operaţia era sau nu oportună, dacă adenomul de prostată era sau nu operabil, dacă a existat sau nu o infecţie urinară, dacă serviciul de terapie intensivă de la Spitalul Fundeni a acţionat prompt, toate acestea sunt relative. E de presupus că pentru şeful BOR s-au mobilizat cele mai serioase resurse, atât umane, cât şi materiale. De aceea, o întrebare persistă: dacă operaţia s-ar fi desfăşurat în Occident, rezultatul ar fi fost acelaşi? Şi, dacă în acest caz s-au res-pectat procedurile, cum probabil se va şi constata, oare aşa se întâmplă în realitate, nu în scripte, cu toţi ceilalţi pacienţi?

La poarta spitalului, până şi democraţia postdecembris-tă de faţadă se opreşte. Odată devenit pacient, românul pierde până şi sumarele drepturi cetăţeneşti de care mai dispunea. Acolo, expertiza medicului se transformă pe nebăgare de seamă într-o dictatură postmodernă în care complicităţiile multiple îi implică pe aproape toţi. Atmosfera neorealistă din spitalele româneşti este dublată de o corupţie endemică identificată de toate cercetările sociologice. În spital, caritatea este ultimul lucru întâlnit. Icoanele care au împânzit saloanele sau camerele de consultaţii nu obligă nici moral, nici religios personalul medical. Ce să mai spunem despre democraţie, egalitate sau dreptate socială? Ele nu par să aibă nici un răsunet. Şi totuşi exis-tă nu doar medici şi asistente de calitate, ci şi fonduri, poate nu suficiente, dar importante totuşi, ba chiar şi programe de reformă. De ce sistemul medical rămâne împietrit? Poate şi pentru că, după ce comunismul a folosit pe post de tovarăşi de drum marii medici formaţi în perioa-da interbelică, încet, dar sigur, din anii "60 ai secolului trecut a apărut o categorie de politruci care au ajuns la "cârma" sistemului de sănătate publică. Dublaţi de agenţii şi informatorii Securităţii din sistemul medical, aceştia s-au perpetuat la conducerea sănătăţii româ-neşti. Simulacrul de schimbare din 1990 nu i-a afectat deloc. Lustraţia mereu amâ-nată nu a zguduit structurile de putere din Sănătate, care, profitând de context, s-au reprodus. Iar consecinţele le suportă majoritatea românilor: în primul rând cei ce nu îşi pot permite servicii de sănătate occidentale. E cea mai bună demonstraţie că dreptatea pentru toţi e doar un slogan. Căci sănătatea e un bun oferit doar unora.