Dreptul de înşfăcare

România se descompune, încet-încet. Am avut această impresie, mai distinctă ca niciodată, după un weekend în zona văii Avrigului. Gazda mea, un om altminteri calm şi simpatic, nu şi-a putut ascunde iritarea atunci când a dat peste o barieră de lemn, improvizată, pusă de-a curmezişul drumului. "Doar nu au început să privatizeze şi drumurile publice din ţara asta!", a exclamat, înainte să dea lemnul la o parte. Mergeam să vedem o zonă halucinantă, sociologic vorbind. Pe mulţi kilometri, în afara oraşului, sute de construcţii, de la vile opulente la adăposturi amenajate din containere. Ţinutul de vacanţă al protipendadei din Sibiu. Case de sute de mii de euro înconjurate de gunoaie şi de şanţuri, în ceea ce ar fi trebuit să fie o pădure protejată. O aşezare de dimensiunile unui oraş, nemarcată însă pe nicio hartă.

Cel mai frapant, pentru mine, a fost numărul şi felul gardurilor. Aproape orice bucăţică de teren era împrejmuită cu ceva. Cu sârmă, cu stinghii, cu gard de cărămidă sau cu sfori. Pe multe dintre aceste parcele - semne vizibile, mâzgălite cu vopsea: "Vând teren, telefon 0723... etc". Mărunte insule de anarhie privată care cadrilau peisajul montan.

Noi credem, în această ţară, că proprietatea privată e ceva cu care faci ce vrei. Tragi gard, dezlegi câinele, iei puşca din cui şi te aşezi la masă, să îţi tihnească. Dar nu aceasta este formula occidentală, capitalis­tă, a proprietăţii private. Acolo s-a dezvoltat, în epoca modernă, o idee juridică şi morală despre proprietatea particulară, care e văzută nu doar ca o sumă de drepturi, ci şi de obligaţii. Faţă de lucrul înstăpânit, spre exemplu. Pământul e văzut de teoreticienii proprietăţii ca aparţinând legitim doar unei fiinţe harnice, virtuoase. Primii colonişti din Lumea Nouă reclamă trândăvia indienilor ca un titlu valid al exproprierii acestora în beneficiul unei clase dedicate agriculturii. Cu alte cuvinte, în Occident proprietatea nu este sacră pentru că o deţinem, ci pentru felul în care o dobândim.

La noi în ţară, însă, dreptul de proprietate a regresat la stadiul de drept de înşfăcare. Colonia de vile din tablă ondulată şi furnir de la poalele Făgăraşului e o dovadă. Unde era odată o pădure neumblată, se întinde, pe mulţi kilometri, un bidonville supra-realist. Fără drumuri normale, fără un magazin, fără iluminat public, o colecţie de singurătăţi private şi prospere ale ştabilor din Sibiu. "Acolo e vila lui X, fost vameş, aceea a lui Y, director, etc" - acestea erau indicaţiile turistice ale gazdei. "Dar asta?" - am arătat eu către ceva cu deosebire strâmb. "Este casa lui Z, senator". Am fost curios să ştiu de la ce partid. "Nu mai ştiu unde e acum, doar în mandatul ăsta a schimbat vreo trei".

Am avut acolo, pe valea Avrigului, revelaţia unei răsturnări fundamentale şi monstruoase în datele elementare ale politicului. În interpretarea autorilor clasici, guvernarea instituie ordinea asupra unei colecţii de indivizi care altminteri şi-ar urma traiectoriile lor independente, distructive. Aici însă, aveam de-a face cu un univers hobbesian pe dos. Am înţeles că suntem guvernaţi şi administraţi de o colecţie de indivizi care, după ce fură pe rupte dintr-o societate care face eforturi să se menţină, singură, într-o stare organizată, se retrag în munţi, fiecare în vizuina proprie, alături de familia imediată, de unde te privesc peste gard, bănuitor, atunci când te apropii prea mult. Iată de ce analiza sistemului politic românesc e dificilă. Sociologia politică ne învaţă că trebuie să căutăm o "elită" care domină un sistem. Dar aici avem de-a face cu o serie de personaje ce revin, periodic, la starea asocială, deta­şându-se de sistemul în care au introdus dezordine. Nu au niciun centru social al teritoriului pe care se aşază. Nicio biserică, nicio şcoală, niciun monument. Nici măcar un semafor. Doar consum pur privat, în spatele unor tufe de mărăcini.

Dacă m-a mai surprins ceva acolo, la marginea Ardealului, este sărăcia extremă în care se zbat unele comunităţi. Auzisem atâtea despre Sibiu, vizitasem centrul nou renovat, băusem cafea la terase care puteau fi de oriunde din Germania. Iar la 15 minute dis­tanţă erau sălaşuri tip Lumea a Treia, dintre care ieşeau personaje famelice care îmi aminteau de filmele cu Mad Max. Nu e glumă: am văzut acolo chiar un fel de maşinuţă ciudată, un fel de buggy, cu două coarne de vită puse pe un cadru de fier forjat.

"Pe ce se bazează economia zonei?" - mi-am întrebat gazda. "Pe nimic. şi se pare că zona mai are o economie?". Bine, dar oamenii aceştia trebuie să trăiască din ceva, am obiectat eu. "A fost zonă de vite, dar şi-au vândut vitele. Tinerii au plecat, iar bătrânii au început să vândă terenul. Un hectar azi, altul peste un an, şi aşa mai departe". Dar după ce termină terenul? - am insistat eu. "După asta vor pleca şi ei. Sau vor muri". Ceea ce, bănuiesc, e cam acelaşi lucru.