Duşmanii libertăţii

De după zidurile decrepite şi printre ruinele societăţii post-moderne se văd tot mai bine cărările bătătorite, drumurile deja trasate şi şantierele de "autostrăzi", la capătul cărora vom fi întîmpinaţi de "splendorile" societăţilor neo-sclavagiste. Nu este o metaforă, cu atît mai puţin o glumă. Măcelul "necredincioşilor" din redacţia unei reviste franceze iconoclaste îşi descoperă deplin semnificaţiile, doar din această perspectivă.

Care poate fi motivaţia unui asemenea act?

"Scuza" ideologică, cu iz pătrunzător de fundamentalism religios, conform căreia autorii masacrului din Paris l-ar fi "răzbunat" pe Profetul Mahomed, este debilă nu doar logic, ci chiar pe teritoriul special al religiei întemeiate de Profet. Nimic din ceea ce ar face cineva astăzi, cu atît mai puţin glumele proaste, fie ele şi propagate public în formă grafică, nu are cum să schimbe ceva, să micşoreze, ori să "întineze" opera Marelui Întemeietor. Spre deosebire de liderii diferitelor comunităţi musulmane cu un apetit exacerbat pentru putere, El nu are nevoie de "Imagine Publică", nici de "PR". Profetul, în nici una dintre instanţele sale întemeietoare, de religie, de etică, de sistem social, nu poate fi jignit! Nici de credincioşi, nici de necredincioşi. Este clar că cei care s-au simţit atacaţi de mesajul unora dintre caricaturile de prost gust ale publicaţiei franceze sunt doar hulpavii conducători ai unei mişcări politice, care se folosesc de o masivă contrafacere a Islamului, pentru a-şi atinge scopurile de putere, nicidecum religioase. Uciderea cuiva, ca şi îndemnul ori "misiunea" dată în acest sens altuia nu pot fi nici formă de răscumpărare, nici de purificare, decît în "logica", foarte specială, a formelor de inchiziţie spirituală şi de despotic control social, pe care unii dintre liderii religioşi ai Islamului o folosesc ca pe un tipic şi orwellian "Minister al Adevărului", nu doar pentru a-şi tîrî în sclavie credincioşii, ci pentru a înfrînge voinţa de rezistenţă a oricărei fiinţe vieţuitoare pe acest Pămînt. "Miliţiile spirituale" reprezintă produsul tipic şi, în acelaşi timp, cel mai "coroziv" al oricărui sistem de putere bazat pe autocraţie, teroare şi hiper-control social. Pe scurt, antiteza oricărui sistem de credinţe, norme, valori şi instituţii care pun în centrul lor "Libertatea". Faptul că Islamul este folosit chiar de către o parte a preoţimii sale în acest scop nu face decît să arate că mişcarea respectivă nu are nimic de a face cu Profetul, cu religia, cu credinţele şi misterele ei, cu valorile sale morale ori sociale, ci doar cu voinţa hipertrofiată de putere a noii generaţii de reprezentanţi ai unei caste religioase. Lucrul acesta este valabil şi pentru făptuitori, pentru cei care au luat puşca în mînă ca să ucidă. Nu mă poate convinge nimeni şi nimic că ei sunt oameni cu "profunde convingeri religioase". Dimpotrivă, am toate motivele să cred că sunt doar nişte automate îndoctrinate politic, intoxicate cu un sos ideologic care ţine loc de mesaj religios islamic. Sunt doar instrumentele dezumanizate ale unui centru de putere, dornice să-şi "cumpere" indulgenţele de care au nevoie pe "lumea cealaltă", ori încă şi mai probabil, să iasă din anonimatul fără speranţă, dizolvant, al unei vieţi periferice. Gloanţele "împărţite" în redacţia publicaţiei pariziene, în numele "Islamului", nu erau menite să "spele" afronturile aduse Profetului, ci doar să răscumpere umilinţa unor vieţi fără perspectiva de a răzbate la limanul recunoaşterii sociale. Ţinta gloanţelor de la Paris, ca şi a aberantelor decapitări de ostatici, promovate mediatic, a execuţiilor în masă operate de reprezentanţii "statului islamic" care operează în Irak, Siria, Libia ori alte zone ale lumii nu sunt nici "necredincioşii", nici "ereticii", ci doar Opozanţii!! Mai precis, cei care, fie şi din neglijenţă, arborează comportamente, credinţe şi valori care au ceva de a face cu Libertatea! Aceasta a fost adevărata ţintă a ucigaşilor.

Asaltul asupra Libertăţii, ca valoare întemeietoare de cultură şi civilizaţie, nu este, din nefericire, apanajul unei singure caste a puterii. Chiar dacă în forme departe de asemenea extremisme ucigaşe şi alte elite ale puterii îmbrăcate în sutană sunt angajate pe o traiectorie vindicativă şi "recuperatorie": în Rusia, ca şi în România, în cadrul Bisericii Catolice, ca şi al celor Protestante. Tristă ironie a "strategiilor fatale", lideri şi chiar elite ale marilor democraţii au devenit centre de propagare a soluţiilor "semi-democratice", dacă nu de-a dreptul autoritare, folosindu-se de ameninţarea şi agresivitatea "duşmanilor democraţiei". Democraţiile post-moderne sunt "reajustate", ca să facă faţă noilor ameninţări, după modelele societăţilor autoritar-represive! Să-şi fi epuizat Libertatea gama de soluţii politice şi administrative capabile să-i respecte şi să-i promoveze principiile constitutive, pînă într-acolo încît să fie nevoie de acest "transplant" toxic de mijloace şi soluţii autoritarist-dictatoriale? Este o incapacitate a liderilor de vedea dincolo de orizontul evenimentelor sau o incapacitate a sistemelor Libertăţii de a depăşi obstacolele noi, ridicate de voinţa de sclavie a elitelor puterii discreţionare?

Este întrebarea la care ar trebui să se grăbească a răspunde toţi cei care au recurs la expedientul "identificării" pe net cu parizianul Charlie Hebdo. Un gest care conţine, fără îndoială, o doză de autentică compasiune şi dorinţă de a ajuta în nenorocire, îngăduită şi firească pentru omul obişnuit. Nu sunt însă deloc sigur că este şi cea mai potrivită formă de reacţie pentru omul politic cu responsabilitatea unei înalte funcţii statale, cum este cazul Preşedintelui României. Prin desenele sale provocatoare, Charlie Hebdo a pus o întrebare societăţii franceze: "Acceptăm că Libertatea de exprimare comportă "grade", că are teme privilegiate şi teme interzise sau rămînem la valorile întemeietoare ale Constituţiei şi filosofiei Republicii, care spun că ea este totală, absolută, sau nu este deloc?". Răspunsul dat de societatea franceză a fost cît se poate de diferenţiat: de la susţinere activă, la amuzament şi indiferenţă, pînă la gloanţele pornite din mintea tulburată a unor cetăţeni francezi, "mai altfel". Dacă Preşedintele României are o obligaţie de solidaritate, ea este în primul rând cu victimele şi familiile lor, cu autorităţile franceze în încercarea lor de a repune în termenii normalităţii grav tulburata pace socială a Franţei. Şi mai are una, poate încă şi mai stringentă, cea faţă de presa din România şi Libertatea ei de exprimare.