Economia politică a suferinţei

Nu ştiu ce să fac mai întîi: să mă tăvălesc pe jos în chinurile unei crize de rîs, ori să mă ţin bine de masă să nu-i dau vreunuia cu ea în cap. La figurat, desigur! Marii oameni de stat ai Ro-mâniei, după ce au dereticat prin ograda treburilor ţării şi le-au pus pe toate la locul lor, ca nişte gospodari destoinici ce se află, s-au tras pe pris-pă, mai la umbră, ca să dumice subiecte filosofice. Întrebarea zilei este: cine şi cît trebuie sau nu mai trebuie să sufere, de pe urma reformei fără fond şi fără forme, care nu reformează nimic, dar strică tot ceea ce mai mişcă prin jur? Cu aerul bătrînului mai înţelept decît piatra înţelepciunii din vatra totemică de la Stonehenge, unul zice că populaţia şi-a făcut tura şi acum parcă ar fi rîndul politicienilor să sufere. Altul, că, decît să fi suferit Măria Sa Economia şi să stea cu les-pedea crizei pe piept atîtea luni în plus, mai bine ar fi fost să sufere pensionarii, mai din gros, ştii colea, să-i ardă la lingurică... mama lor de profitori nevolnici, care nu ştiu decît să stea cu mîna întinsă la stat! Un altul agrăieşte cu mult miez că loc prea mult pentru greşeli, cum fu cea cu creşterea din pix a TVA, n-ar mai fi şi nici cine ştie ce fonduri ministerial-bugetare nu mai sunt de risipit pentru nobila cauză a alegerilor, dacă nu vrem ca operaţia ieşirii din criză să fie declarată reuşită, în timp ce bolnavului i se scrie, pe genunchi, certificatul de deces.

Pînă să nu mă podidească lacrimile de grijile filosofice ale mai marilor noştri, sper să apuc să vă spun cum devine cazul cu povestea asta a suferinţei. Contractul social pe care se bazează orice act de guvernare zice, direct, ori printre rînduri, că suferinţa nu este neapărat parte din tocmeală. În orice caz, nu-mi aduc aminte ca populaţia României să fi semnat vreun contract cu echipa guvernamentală, oricare ar fi fost componenţa sau culoarea ei politică, din care să rezulte că ei fac tot ceea ce vor şi după cum îi taie capul, iar noi plătim cu suferinţa noastră greşelile lor, ori dezmăţul lor bugetar, ori îmbuibarea găştilor lor politice pe seama risipei absolute de resurse, venituri şi oportunităţi. Fiecare ar trebui să sufere pentru greşelile lui, proporţional cu gravitatea faptei. Ori noi, dacă am greşit undeva, atunci am greşit cînd le-am dat mereu unora şi altora atîtea voturi încît să-şi poată bate joc de orice raţiune parlamentară, să arunce la coşul de gunoi orice urmă de respect pentru ceea ce este şi ceea ce vrea cetăţeanul din mîna căruia au primit dreptul de a-şi face de cap prin birourile instituţiilor guvernării. Stau şi mă cuget, dacă nu cumva, cel puţin pentru cazul României, indicatorul cel mai relevant al eşecurilor guvernărilor care s-au perindat la putere din 1990 şi pînă astăzi, ca să ne referim doar la ele, ar trebui să fie nu PIB-ul, ori PIB-ul pe cap de locuitor, ori mai ştiu eu ce alt farafastîc al statisticilor economice, ci cantitatea anuală de suferinţă pe cap, pe piept, pe umeri, ori pe inimă de locuitor. Nu cred că ne bat mulţi la capitolul ăsta!

Despre suferinţele guvernanţilor nu am nicio ezitare să declar, din capul locului, că nu-mi pasă nici cît negru sub unghie, cînd ştiu că ele sunt doar nişte frustrări, create doar de diferenţele din aşteptări şi realitate, exprimate în euro şi cifre cu peste şase zerouri, care împodobesc conturile la vedere ori mai ascunse prin cotloa-nele unor bănci din insule tropicale. Unde, în ce statistică sunt consemnate, însă, suferinţele milioanelor de oameni ale căror venituri, şanse de a trăi dintr-o muncă cinstită, oportunităţi, speranţe, pentru ei şi copiii lor, au fost aruncate peste bord, de fiecare dintre guvernările cu care ne-am procopsit în toţi aceşti ani? Unde sunt contabilizate suferinţele celor cărora li se închid porţile spitalelor în nas, ori care sunt aruncaţi spre moarte din mersul dubelor salvării, ca să nu mai deranjeze personalul din urgenţă cu scriptologia consemnării unui alt deces? Unde se ţine socoteala suferinţelor şi a umilinţelor la care sunt supuşi milioane de pensionari cărora guvernarea le umblă în buzunare, fără să aibă măcar discreţia şi subtilitatea şuţilor, după care le aruncă cu obrăznicie reproşuri în obraz: vezi Doamne, din cauza lor se ducea de rîpă economia României!

Economia politică a suferinţei la care este condamnată această generaţie şi cel puţin încă una după ea, aşteaptă să fie consemnată şi va fi cu siguranţă scoasă la lumină cîndva. Nu atît pentru a arăta cu degetul nimicnicia unor guvernări abulice, care au dus România în cel mai trist colţ al periferiei unei modernităţii ratate, cît pentru a spune măcar o dată în istoria acestui popor că guvernarea nu este dezmăţul bunului plac, al celor care deţin puterea, iar actul guvernării are de gestionat nu suferinţă, ci bunăstare şi oportunităţi. Dacă nu azi, măcar în viitor!