EDITORIAL Între Scilla şi Caribda

Preşedintele american Bush a ales să prezinte noua sa strategie pentru Irak în cadrul tradiţionalului discurs către naţiune. Formula nu este întîmplătoare. Ea subliniază un punct esenţial al mesajului, acela că, pentru Statele Unite, rezultatul final al bătăliei pentru stabilizarea Irakului nu este doar o problemă de politică externă, ci una de politică internă, în egală măsură. Atît pe dimensiunea internaţională, cît şi pe cea internă, miza politică depăşeşte cu mult soarta unei Administraţii. Ea este decisivă pentru America şi locul ei în lume, pentru stabilitatea unor întregi regiuni geo-strategice, pentru balanţa de putere dintre Occident şi forţele care-i contestă valorile şi poziţia, într-o lume în curs de globalizare.

Deşi majoritatea reacţiilor, unele anticipative, s-au concentrat pe tema suplimentării trupelor americane prezente în Irak, pronunţîndu-se pro şi contra, în economia discursului, elemente mult mai importante articulează logica sa politică.

În primul rînd, recunoaşterea faptului că evoluţia din Irak, după alegerile din 2005, considerat punctul de cotitură al procesului de stabilizare, situaţia s-a deteriorat, consemnînd eşecul politicilor aplicate, atît în plan militar, cît şi politic. Preşedintele şi-a asumat toate aceste erori. Explicaţia este şi ea detaliată. Pe de o parte, incapacitatea de a bloca planul de destabilizare a Irakului, pus la cale de Al Qaeda, încă de acum doi ani, bazat pe crearea unei spirale a violenţei între comunităţile shiite şi sunite. Aruncarea în aer a Moscheii de Aur din Samara a fost punctul culminant al realizării acestui plan. Al doilea motiv al eşecului stabilizării, luat în calcul de Preşedintele Bush, a fost incapacitatea trupelor prezente pe teren de a realiza simultan două obiective: curăţarea diferitelor zone de forţele insurgente şi teroriste şi menţinerea, ulterior, a controlului asupra lor. Preşedintele sugerează că lipsa de forţe suficiente pe teren a dus la această situaţie total contraproductivă pentru cei care urmăresc stabilizarea Irakului.

Al doilea element esenţial al discursului este poziţionarea soluţiei propuse în ansamblul dezbaterilor şi al controverselor tot mai aprinse de pe Capitoliu, privind politica din Irak. Preşedintele are grijă ca opozanţii săi să aibă maximum de dificultăţi, atunci cînd vor contesta abordarea pe care o propune. În acest sens, el aminteşte că atît Raportul Hamilton-Baker, cît şi consultările politice interne şi internaţionale susţin, fără ezitare, trei premise: nu există o soluţie miracol pentru situaţia din Irak; înfrîngerea Americii, asimilată cu retragerea ei rapidă din Irak, ar reprezenta o catastrofă pentru Statele Unite şi interesele ei strategice în lume; victoria nu va fi una glorioasă, marcată de semnături oficiale pe acte de capitulare şi parade militare pe marile bulevarde ale Bagdadului; dacă va fi, va fi una a moderaţiei şi a stabilizării în timp a unei situaţii precare de normalitate. Pentru prima dată, Preşedintele Bush nu mai vorbeşte despre o victorie a Democraţiei, ca obiectiv strategic, ci doar de stabilizarea unui regim politic legitim, dedicat luptei împortriva terorismului, respectului legii şi apărării drepturilor şi liber­tăţilor fundamentale ale omului. Este clar că obiec­tivele strategiei în Irak reprezintă, în noua abordare, doar un pachet minimal. Problema este dacă şi acestea pot fi atinse.

Din perspectiva Preşedintelui Bush, ele pot fi realizate cu condiţia materializării, pînă la sfîrşitul anului în curs, a două obiective strategice: pacificarea Bagdadului, cu asigurarea unui control permanent asupra capitalei de către forţele militare şi para-militare ale Guvernului Irakian şi distrugerea punctului de rezistenţă al Al Qaeda din Provincia Anbar. Pentru a sublinia şi mai mult responsabilitatea directă a autorităţilor irakiene pentru realizarea acestui plan, Preşedintele a hotărît ca trupele suplimentare, ce urmează să compenseze deficitul exis­tent, să fie integrate forţelor irakiene. Chiar dacă nu o spune explicit, Preşedintele îşi avertizează opozanţii că este cea mai bună soluţie, dintre toate cele rele pe care America le mai are la dispoziţie. O contestare a strategiei propuse de Casa Albă obligă fie la articularea unei soluţii, pe care nimeni nu o are la dispoziţie, fie la acceptarea ei, chiar dacă va fi însoţită de critici virulente. Cu multă abilitate, Preşedintele Bush şi-a construit ar­gumentarea discursului său, astfel încît să nu ofere adversarilor opţiunea respingerii de plano.

În sfîrşit, problema sprijinului internaţional pentru strategia propusă de preşedintele american este ultima dintre articulaţiile esenţiale ale dis­cursului. Cu totul semnificativ, preocuparea Casei Albe nu mai este cît sprijin primeşte din partea aliaţilor, care încă se află pe teren în cadrul Coaliţiei, ci cît sprijin politic poate mobiliza în regiunea critică a Orientului Mijlociu Extins. Preşedintele Bush pare convins că succesul acestei abordări, mult mai pragmatice, a planului de stabilizare din Irak depinde esenţialmente de modul în care ţările regiunii reacţionează. Excluzînd pe cele care au un interes direct în des­tabilizarea Irakului, poate chiar în disoluţia sa statală, Preşedintele Bush îi obligă pe liderii politici ai ţărilor moderate din zonă să contemple cu seriozitate consecinţele unui eşec al eforturilor americane de stabilizare a Irakului. Un asemenea eveniment ar putea fi echivalentul unui tzunami politic în regiune, care ar putea mătura toate statele mari, cu rezultatul final al creării unei "mări fundamentaliste" peste vasta regiune a Orientului Mijlociu. Miza nu este doar economică sau politică, ea este strategică la nivelul proiectului pentru lumea secolului XXI. Preşedintele reintegrează, astfel, în noua sa strategie, un element fundamental al abordării iniţiale: lupta pentru Irak nu are doar implicaţii locale sau regionale, pro sau anti-americane. Ea este chiar centrul de greutate al unei bătălii care se dă pentru balanţa de forţe în sistemul lumii globalizate, între două sisteme de valori, între două civilizaţii: una a democraţiei, a progresului social, a valorilor umaniste, aşa cum au fost ele dezvoltate de civilizaţia occidentală, şi una bazată pe abolirea totală a acestora.

O miză, care cu greu ar putea fi ignorată, nu doar din perspectivă politică, ci şi civilizaţională.