EDITORIAL La mîna PSD

Mult mai repede decît i s-ar fi arătat chiar şi în cele mai oniric-rozalii premoniţii, PSD-ul a ajuns să controleze total spaţiul de manevră al guvernării actuale. Mai mult chiar, poate să intre, după plac şi calcule politice proprii, în oricare dintre rolurile de: arbitru-judecător, colac de salvare sau călău.

Cum s-a ajuns aici este limpede pentru toată lumea. Dacă, de bine-de rău, a func­ţionat ca alianţă electorală, odată instalat la guvernare, binomul PNL-PD s-a apucat de săpat tranşee. Nu cu faţa la opoziţie, ci fiecare componentă luînd drept inamic propriul aliat. Guvernarea ar fi fost, poate, mult mai puţin împovărată de competiţia politică dintre cele două partide, dacă peste ea nu s-ar fi aşternut, grea ca o lespede de mormînt, ambiţia Preşedintelui de a dicta mişcările politice ale celor două partide pe care, în baza unei prejudecăţi, le-a considerat dinainte şi necondiţionat înhămate la carul prezidenţial. Problemele au apărut de îndată ce Traian Băsescu a băgat de seamă că nici trupul şi nici sufletul PNL-ului nu erau acolo unde le aşezase viziunea sa politică. Iarna vrajbei lor s-a transformat într-o implacabilă glaciaţiune după ce Călin Popescu Tăriceanu a zădărnicit şi manevra blitz a alegerilor anticipate şi pe cea a fuziunii forţate dintre PD şi PNL. Demolarea guvernării Tăriceanu şi îngroparea, sub dărîmăturile ei, a PNL-ului a devenit nu doar obiectul unei "obsesii" prezidenţiale, ci un obiectiv politic inevitabil. Din perspectiva lui Traian Băsescu, era singura modalitate de a elibera calea spre crearea forţei politice capabile să-l poarte spre al doilea mandat. Dacă formaţiunea PNL-Tăriceanu a ales să i se opună, nu exista altă cale decît să fie eliminată de pe scena politică. Problema este că jocul a durat mult mai mult decît ar fi dorit Traian Băses­cu, pentru un motiv cît se poate de "omenesc". Miniştrii PD-ului nu aveau, după cum nu au nici azi, prea mult entuziasm să părăsească atît de profitabilele poziţii guvernamentale. Profitabile politic, dar şi personal. Cu atît mai puţin dornici de a-şi părăsi fotoliile au fost parlamentarii susţinători ai Alianţei, care au intrat în jocul competiţiei dintre PD-PNL, respectiv Băses­cu-Tăriceanu, doar de nevoie, oricum fără intenţia de a tranşa partida la urne, înainte de termen. Manevrele au devenit greoaie, chiar şi pentru Preşedinte, care a trebuit să facă uz de tot talentul său pentru a inventa criză politică, după criză politică, doar-doar o aduce lucrurile în faza de a-l expulza pe Tăriceanu de la Palatul Victoria. În căutarea antidotului, PNL-ul a jucat bucuros în cărţile PSD-ului: sus­pendarea Preşedintelui. E greu de spus dacă manevra aceasta a fost planificată sau a fost rezultatul unei inspiraţii de moment. Cert este că des­chizînd acest front, PSD-ul a ocupat "centrul" scenei politice. Teoria geopolitică a lui Mackinder s-a dovedit, în acest caz, corectă: cine controlează "heartlandul" stăpîneşte spaţiul strategic, iar cine stăpîneşte spaţiul strategic, stăpîneşte lumea. Păstrînd proporţiile, în cazul nostru e vorba, desigur, doar de lumea minusculă a politicii româneşti.

Cum va exploata PSD-ul acest avantaj strategic, cu care s-a trezit în braţe, pe nepusă masă, tocmai cînd era criza mai adîncă în interiorul partidului şi nimeni nu vedea vreo cale de ieşire?

Mesajele de pînă acum sunt foarte clare. Postulatul nr. 1: PSD-ul nu se va alătura actualei guvernări, nici cu PNL-ul, nici cu PD-ul, nici în formula gongorică a "alianţei naţionale"; Postulatul nr. 2: procedurile de suspendare a Preşedintelui nu vor fi oprite.

În aceste condiţii, jocul pare să fie dictat de negocierea pe obiective tactice. PNL-ul promite sprijin pentru susţinerea demersului de suspendare a Preşedintelui, eventual încheiat cu plecarea prematură de la Cotroceni a lui Traian Băses­cu. Cere în schimb sprijin pentru a continua guvernarea pînă la încheierea mandatului, lucru ce i-ar permite să preia multe din pîrghiile de control la nivel local şi să-şi îmbunătăţească şansele electorale. Rezultatul cel mai remarcabil al acestei variante ar fi eliminarea definitivă din jocul politic intern, atît a lui Traian Băses­cu, cît şi a Partidului Democrat. Varianta alternativă este scrisă, desigur, pe scenariul unui "contract" special cu Traian Băsescu. PSD-ul îngroapă povestea suspendării, dinamitează guvernul Tăriceanu cu o moţiune de cenzură sprijinită, evident, de PD. Rezultatul final urmează să fie stabilit de scorul alegerilor anticipate, unde cîştigătorii anunţati vor fi PSD şi PD, iar pierzătorul absolut PNL. Traian Băsescu îşi duce actualul mandat pînă la capăt, după care predă ştafeta.

Observaţia evidentă: în oricare dintre variante, PSD-ul iese cîştigător, atît politic, cît şi electoral. Tot ce are de făcut este să aştepte rezultatul "licitaţiei" dintre cei doi adversari, pînă mai ieri, aliaţi la guvernare, şi să decidă care dintre ofertele finale este cea mai sigură şi mai consistentă!