EDITORIAL Muşcă şi fugi

Mona Muscă a demisionat din Parlamentul României. Oricum, după ce Curtea de Apel din Bucureşti a stabilit, printr-o sentinţă definitivă, că soluţia CNSAS din septembrie 2006 privind colaborarea deputatei cu Securitatea ca poliţie politică este justificată, Monei Muscă nu îi rămâneau prea multe alternative. Oricare ar fi fost soluţia justiţiei, prăbuşirea sa politică nu mai putea fi oprită. Acum, după ultimele evoluţii, ar putea fi chiar anchetată pentru fals în declaraţii, căci atât în 2000, cât şi în 2004 susţinuse în formularele de depunere a candidaturii că nu făcuse poliţie politică. Cum, stricto sensu, hotărârea definitivă, cel puţin în privinţa justiţiei româneşti, abia a fost stabilită, calitatea de informatoare a Securităţii ca poliţie politică nu îi era certificată oficial la momentul completării declaraţiilor de candidatură. În schimb, colaborarea cu Securitatea era un fapt pe care Mona Muscă l-a negat până în ultimul moment. După ce a muşcat din fructul oprit al puterii, cel mai apreciat parlamentar şi ministru al anului 2005 fuge de responsabilitate. Nu de răspunderea juridică, pe care nu o poate eluda, ci de îndatorirea morală şi politică.

Ieri pe culmile autorităţii, astăzi în infernul opiniei, mâine în penumbra istoriei, Mona Muscă plăteşte pentru că popularitatea sa s-a bazat pe o imensă fraudă morală. Creşterea şi decăderea Monei Muscă dă seama despre inconsistenţa politicii româneşti. Dar, să fie Mona Muscă cel mai necinstit dintre politicienii români? Sau doar unul incomod? Să fie o coincidenţă că primul politician condamnat prin sentinţă definitivă în chestiunea colaborării cu Securitatea ca poliţie politică e femeie? Căci tot la acest început de martie Ion Iliescu a fost din nou cauţionat de CNSAS. Fostul preşedinte nu ar fi făcut poliţie politică. Activităţile sale ca membru al Biroului Politic Executiv al PCR sau ca secretar judeţean de partid, calităţi în care coordona sau aproba activităţile Securităţii, nu au convins opt din cei unsprezece membri ai Colegiului. În continuare, agenţii şi activiştii transfiguraţi după 1990 în politicieni apţi pentru construcţia "democraţiei originale" par a beneficia de protecţie, pe câtă vreme foştii informatorii sunt deconspiraţi fără milă.

Spiritul timpului nu a atins decât superficial România. Demascarea foştilor securişti şi a informatorilor din Polonia sau Cehia nu are un echivalent în România. Ca formă, putem fi asociaţi altora din Estul postcomunist; ca fond, rămânem încă în zona gri a tranziţiei tranzacţionate etic. După condamnarea comunismului, în decembrie trecut, lucrurile s-au oprit. Mai mult, nu democraţia, ci opusul ei profită de confuzia morală şi politică. Tentaţia neolegionarismului şi a fundamentalsmului, născută din naţional-comunismul ceauşist, protejată de Securitate şi succesoarele acesteia, e la mare preţ. După ofensiva CNSAS din vara lui 2006, dosarele au fost lăsate să tacă în întunericul depozitului de la Popeşti-Leordeni. Din când în când, mai degrabă din considerente politice, scandaluri de o zi se înfiripă, ecouri palide ale freamătului de mai an, pentru ca apoi tăcerea să se aştearnă.

Tactica fostei poliţii politice de a-şi asigura prin complicităţi şi constrângere supravieţuirea, a dat roade. Ajunsă la ceasul sacrificării tovarăşilor de drum, Securitatea fuge de lumina rampei. După ce a muşcat din tortul tranziţiei, după ce a participat la împărţirea prăzii, securiştii se pregătesc să dispară. Diversiunile şi manipulările se ţin lanţ. Aşa că din dosariadă nu a mai rămas aproape nimic. Poate doar o biată răfuială întârziată cu un trecut nelămurit. Ca toate luptele politice improvizate, cu miză imprecisă, ce au dominat scena publică, dosariada nu a reuşit să clarifice relaţia românilor cu istoria recentă. Transformând suspiciunea în virtute şi vânătoarea de vrăjitoare în amuzament popular, dosariada a compromis însă tema deconspirării Securităţii. În acest context, episodul Mona Muscă pare încheiat. Dilemele morale şi politice rămân.