EDITORIAL Ruleta rusească

Tocmai cînd să ne luăm trais­ta în spate, să plecăm la colindat, convinşi că nimic nu se mai poate întîmpla în politica românească, pînă la sfîrşitul "tradiţionalelor sărbători de iarnă", a ţîşnit, ca din senin, problema anului: relaţia cu Rusia. Preşedintele României a marcat de cîteva ori acest teritoriu tematic, de fiecare dată pe un ton care a deranjat. A deranjat, în primul rînd, pe aceia dintre comentatorii politici care sunt convinşi că orice asperitate a tonului sau oricare dintre temele sensibile pentru Moscova, evocate la Bucureşti, au ca repercusiune directă şi nemijlocită reducerea debitului de gaz pe conducta care vine, după caz, la aragazul sau la soba din vila sau apartamentul domniilor lor. Înspăimîntaţi de eventualitatea mutării Siberiei pe plaiurile mioritice, printr-o simplă rotire de robinet, corul acestor îngrijoraţi i-a atras atenţia Preşedintelui s-o lase mai moa­le. Unii în registrul acutelor, alţii umblînd la baritonale. Asta ne trebuie nouă acum, în plină iarnă?! Deranjaţi de comentariile sau spusele Preşedintelui au fost şi aceia dintre exponenţii "opiniei publice" care se cred depozitarii de drept şi singurii utilizatori versaţi ai tezaurului de înţelepciune ce marchează mentalităţi curente în spaţiul româ­nesc: "De ce să te legi la cap, dacă nu te doare?" sau "Capul plecat sabia nu-l taie" sau "Dacă tăceai, filosof rămîneai" sau "Cu cei mari nu e bine să te pui" sau "Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede pe ăl flămînd" şi altele asemenea. Aceşti înţelepţi i-au atras atenţia Preşedintelui, cu duhul blîndeţii, că în loc să calce-n străchini, mai bine s-ar ocupa de problemele noas­tre, că toate sunt cu dosu-n sus şi omul de la talpa ţării abia dacă are după ce bea apă. În sfîrşit, un grup mai restrîns, dar select, de experţi, i-a spus-o verde-n faţă, la ore de maximă audienţă, că ceea ce domnia sa crede că ar putea fi politica noastră cu Rusia, este de fapt ceva aflat alături rău cu drumul şi cu axele. Cu drumul Europei, care îi face bezele şi vizite de curtoazie lui Vladimir Putin, ori de cîte ori are ocazia şi nici prin cap nu i-ar trece să zică ceva care să-i strice buna dispoziţie "ţarului", şi cu axa care trece fix prin centrul Washingtonului, unde doar vicepreşedintele Cheney îşi mai ia uneori, dar rar, libertatea să se oţărască un pic spre Moscova, pentru a fi apoi repede contrazis sau tamponat de declaraţiile oficiale ale Departamentului de Stat şi chiar ale Preşedintelui Bush.

Dacă lucrurile ar fi rămas aici, am fi putut spune doar că Preşedintele şi comentatorii acţiunilor şi ziselor sale politice au vederi diferite cu privire la politica faţă de Rusia. Lucrurile nu s-au oprit, însă, aici. Două elemente noi intervenite în aceste ultime zile din an schimbă şi culoarea şi perspectiva tabloului. Pe de o parte, declaraţia oficială a minis­trului de externe rus, care a exprimat ne-omologului său, dar tot ministru de externe, român, îngrijorarea cu privire la declaraţiile neprietenoase ale Preşedintelui României la adresa Rusiei, iar pe de altă parte, supărarea Preşedintelui Băsescu care a găsit cu cale să-i vîre pe toţi criticii politicii sale cu Rusia într-o singură oală pe al cărei capac a scris apăsat: "lacheii Moscovei". Oricine ar încerca să înţeleagă ceva din acest amestec de declaraţii, reacţii şi co­mentarii, este condamnat la confuzie. De unde necesitatea de a face unele precizări.

Politica României în relaţia cu Rusia este la fel de importantă, pentru destinul nostru naţional, ca şi politica cu marile ţări ale Europei, ori cu America. Asta, nu de ieri, de azi, ci de cînd s-a născut România modernă. Pentru lungi perioade, a fost cea mai importantă dimensiune a politicii noastre internaţionale, iar în altele singura contînd cu adevărat. Drama României este că nu a fost niciodată în măsură să definească o politică în relaţia cu Rusia, fie rămînînd prizonieră a politicii făcute de Rusia cu noi, fie aruncîndu-se în remorca politicilor pe care Marile puteri - Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Germania, le-au avut cu Rusia şi Uniunea Sovietică. În întreaga istorie a relaţiilor sale cu România, Rusia/Uniunea Sovietică nu a oferit decît două soluţii: supunerea totală faţă de interesele Moscovei sau pedeapsa pentru nesupunere, cel mai adesea sub forma ameninţării cu dis­pariţia statului sau a amputărilor teritoriale. Politicile marilor puteri faţă de Rusia nu au oferit României decît scurte perioade de relaxare, îmbălsămate de iluzia că "facem şi noi politică la Est", pentru ca în momentele critice să rămînem doar cu perspectiva de a ne descurca "prin forţe proprii" sau să ne înhămăm la carul războiului. Apartenenţa simultană la NATO şi Uniunea Europeană este, nu metaforic, ci în chiar miezul realităţii, o piatră de hotar. Pentru prima dată de la crearea României moderne, se naşte posibilitatea ca politica cu Rusia să fie dezvoltată relativ independent de puterea copleşitoare a Moscovei, pe care Bucureştiul, vrînd- nevrînd, a resimţit-o. Din acest punct de vedere, tatonările Preşedintelui Băsescu sunt de înţeles. Ele sunt semnalul că, pentru o nouă generaţie politică, relaţia cu Rusia deschide un şantier, complet diferit ca organizare şi anvergură faţă de tot ceea ce s-a făcut pînă acum. Ră­mî­ne de văzut dacă logica "ruletei ruseşti" va fi înlocuită cu logica unei politici eficiente şi realiste care să fructifice potenţialul existent în relaţia cu Rusia.