EDITORIAL Traian şi Viktor

Traian Băsescu şi Viktor Iuşcenco împărtăşesc, cu mici diferenţe, aceeaşi soartă. Să fie o coincidenţă? Ajunşi preşedinţi cam în acelaşi timp şi cu un acelaşi tip de mesaj, cei doi, deşi având experienţa sistemului, s-au văzut confruntaţi cu coaliţii antiprezidenţiale puternice. Dar, Traian Băsescu, deşi în 2004 părea aproape scos din joc, a rezistat ceva mai bine. Imaginea sa de reformator nu a fost compromisă în ochii occidentalilor, iar cota sa de popularitate, deşi în scădere, nu este ameninţată, încă, de niciun adversar serios. Dacă între timp România a devenit şi membră a Uniunii Europene, miza confruntării pare aceeaşi: controlul resurselor. Deşi regulile sunt diferite, există destul de multe similitudini în situaţia celor doi preşedinţi. În Ucraina, ca şi în România, conflictul politic fusese congelat pentru mai bine de un deceniu. În România, ţară tradiţional antisovietică, aparenţele fuseseră respectate. Democraţia de faţadă fusese improvizată pentru ca turiştii politici occidentali să fie oarecum satisfăcuţi. Temperatura politică era însă la fel de siberiană şi în Bucureştiul iliescian şi în Kievul lui Kucima. De starea de lucruri au profitat supravieţuitorii nomenclaturii, dar şi "noii îmbogăţiţi". Schimbarea abruptă provocată de mişcările portocalii - dincolo de simpatiile promoscovite ale unora sau altora - se dovedea prea amplă, şi, mai ales, nenegociată. De unde şi reacţia. Faptul că dezbaterea politică se pune în termenii constituţionalităţii e cu atât mai relevant. Constituţiile celor două state exprimă perfect păcatul originar al statelor postcomuniste: compromisul tranziţiei.

Ori, pentru a fi acceptată schimbarea, ea trebuia negociată cu grupurile influente. Dar cei doi preşedinţi au crezut că "revoluţiile" electorale portocalii le ofereau suficientă legitimitate. De fapt, odată trecută euforia iniţială, puterea celor doi preşedinţi s-a diminuat. La doar câteva luni de la alegeri, cei doi şefi de stat s-au văzut confruntaţi cu fracţionarea propriului câmp şi revenirea în forţă a învinşilor. Cel puţin în privinţa ucrainenilor, Iuşcenco s-a înşelat: legitimitatea sa nu era necondiţionată. Toleranţa sa faţă de corupţia din propriul câmp l-a costat pierderea popularităţii şi limitarea drastică a marjei de manevră. Băsescu, chiar dacă mai bine situat după victoria surprinzătoare împotriva lui Năstase, a sfârşit şi el prin a fi izolat.

O altă coincidenţă: în ambele ţări parlamentarismul e la mare preţ. Chiar dacă partidele politice nu s-au reformat, sau mai ales din această cauză, Parlamentul devine reduta de apărare împotriva "preşedinţilor dominatori". Doar că în Ucraina pe post de Călin Popescu Tăriceanu a stat Iulia Timoşenko, mai populară, dar mai puţin norocoasă decât primul ministru român. Aceasta a fost înlăturată repede. Iar cel ce a profitat a fost adversarul prezidenţial al lui Iuşcenco, Viktor Ianucovici. De fapt, şi Iuşcenco, şi Băsescu s-au înfundat repede în mâlul înşelător al intereselor economice din jurul afacerilor cu carburanţi. Iar războiul energetic, stimulat de o Rusie în căutarea gloriei trecute, a dat confruntărilor interne un dramatism aparte. Şi dacă în România mâna Moscovei rămâne încă nevăzută, în Ucraina interesele Kremlinului sunt la vedere. Dar, în politică nimic nu e imposibil.

Micile diferenţe dintre situaţia lui Iuşcenco şi a lui Băsescu fac şi mai interesantă comparaţia. Preşedintele ucrainean a dizolvat Rada după opt luni de imposibilă coabitare cu fostul său adversar prezidenţial, Viktor Ianukovici. Relaţia sa tensionată cu Iulia Timoşenko l-a împins pe Iuşcenco în braţele foştilor adversari. Iar aceştia au încercat să obţină majoritatea de două treimi care îl putea izola instituţional, ba chiar pentru a-l pune sub acuzare. Dizolvarea Radei a venit ca o consecinţă a acestei strategii. Şi Băsescu fusese tentat, în vara lui 2006, de o înţelegere cu PSD, după ce Năstase fusese înlăturat, dar anticomunismul Raportului Tismăneanu a blocat reluarea oricărei relaţii. Iar dacă pentru Băsescu coabitarea abia începe, odată cu votul în favoarea guvernului Tăriceanu 2, procedura de suspendare e aproape de sfârşit. Poate că PSD şi Ion Iliescu, în căutarea revanşei, vor doar să îi dea o lecţie preşedintelui român, iar liberalii se lasă duşi de val. Coincidenţele dintre cele două cazuri sunt însă stranii - s-o recunoaştem!