EDITORIAL Uniţi în absurd

Şi a fost 24 ianuarie. La Iaşi sau la Focşani, politicienii au sărbătorit unirea Principatelor. Dar puseul acut al crizei de sistem era în mintea tuturor. Procedura de suspendare a preşedintelui, care a consemnat un nou episod amoros în telenovela triunghiului conjugal PSD-PRM-PC, era în mintea tuturor. Partidele politice s-au lăsat antrenate în cea mai gravă aventură politico-instituţională din 1999 încoace. Nu degeaba absurdul ca specie literară s-a manifestat mai întâi pe plaiuri dâmboviţene. Hurmuz şi Ionesco nu făceau decât să accentueze absurdul cotidian al societăţii româneşti, iar în politică, s-o recunoaştem, acesta se vede cel mai bine. De aceea şi Caragiale, chibiţ în ale politici, a zăbovit ironic asupra caracterului absurd al politicienilor de atunci. Iar astăzi situaţia nu pare să se fi schimbat. Căci de la "plebiscit" la suspendare şi referendum nu e distanţă prea mare. Şi cum totul se întâmplă în preajma lui 24 ianuarie, trimiterea la Cuza devine firească. După nevoi, unii se opresc la domnitorul Unirii şi al ţăranilor, alţii se gândesc la cel ce nu a ezitat să dizolve un Parlament refractar şi să transforme poporul în arbitru. Istoria l-a reţinut pe Cuza ca unificator şi i-a iertat derapajele, în schimb partidele "monstruoasei coaliţii", deşi făuritoare ale României moderne, au fost depreciate. Dacă ar fi mai atenţi la lecţiile istoriei, aventurierii care au lansat România în aventura suspendării şi a referendumului ar trage ceva învăţăminte. Căci poporul a fost mai mereu alături de cel ce stătea singur în faţa sistemului. Astfel s-a întâmplat şi cu Alexandru Ioan Cuza, şi cu regele Carol al II-lea. Dar cum reforma, se vede treaba, e imposibilă pentru prea delicatele noastre partide, acestea preferă, dacă nu să arunce ţara în haos, cel puţin să o destabilizeze.

Pe de altă parte, comparaţia cu ultima mineriadă, folosită de Traian Băsescu în interviul de la TVR, era la îndemână. La fel de bine însă ne putem raporta şi la debarcarea lui Radu Vasile, din decembrie 1999, atunci Emil Constantinescu nu s-a împiedicat în prevederile constituţionale şi a forţat demisia primului ministru. Lipsit de sprijinul propriului său partid, Radu Vasile a demisionat după o rezistenţă demonstrativă de câteva zile în care l-a avut ca singur aliat pe suspendabilul de astăzi, Traian Băsescu. Dar partitocraţia consemna încă de atunci dispreţul faţă de Constituţie şi spiritul ei. Partidele conveneau la o soluţie de compromis care accentua şi mai mult fractura dintre practica politică şi statul de drept. Şapte ani mai târziu, jocul de-a suspendarea preşedintelui se situează cam pe aceleaşi coordonate. În fond, condiţiile nu s-au schimbat; aceiaşi actori (Ion Iliescu, Corneliu Vadim Tudor, Traian Băsescu, la care se adaugă doar Călin Popescu Tăriceanu), aceleaşi partide, aceleaşi moravuri şi chiar aceleaşi obiective, aceeaşi structură politică. Dar, dacă politicienii au rămas, societatea s-a schimbat.

Atunci, ca şi acum, unul din episoadele aceleiaşi eterne poveşti numită criză a creat emoţie. Căci România postdecembristă, născută din criză, nu poate exista altfel câtă vreme structura politică rămâne aceeaşi. Constituţia din 1991 nu a fost decât un acord politic eşuat. Cei ce puseseră mâna pe putere în 1990 nu s-au putut înţelege asupra construcţiei instituţionale. Nici nu se aprobase încă legea fundamentală şi producea deja un prim moment dificil în relaţiile preşedinte-prim ministru în septembrie 1991, tot printr-o mineriadă. Căci, orice s-ar spune, Ion Iliescu a avut o apetenţă deosebită pentru mineriade ca forme de rezolvare a diferendelor. Le-a folosit şi împotriva Pieţei Universităţii, şi împotriva lui Petre Roman, şi împotriva lui Emil Constantinescu. Dar astăzi, mineriadele sunt imposibile. În schimb, profitând de fractura majorităţii şi de conflictul ireconciliabil dintre cele două instituţii executive, facilitat şi de personalitatea accentuată a lui Traian Băsescu, încearcă formula radicală a suspendării. Acuzat că ar fi plănuit totul, Ion Iliescu se apără şi contraatacă: Traian Băsescu este o sursă permanentă de conflict. Dar conflictul durează din 1990 încoace. Să fi avut Traian Băsescu, în toţi aceşti 17 ani de postcomunism, o influenţă atât de mare?