Efectul acuzaţiei în oglindă: normalizarea violenţei şi a extremismului

Acuzaţia în oglindă ("Accusation in a Mirror" sau, cum a apărut mai întâi în franceză acum o jumătate de secol la Roger Mucchielli, "accusation en miroir") este cea mai utilizată tehnică din arsenalul discursului de incitare la ură. Aceasta constă din atribuirea în mod fals a unor intenţii proprii adversarilor pentru a justifica o acţiune. Lui Goebbels, ministrul hitlerist al propagandei, îi este atribuită una din primele forme cunoscute în care a fost prezentată teoria acuzaţiei în oglindă, care ar fi făcut parte dintr-un discurs despre propaganda din 1934, în care explica faptul că "trucul" folosit în timpul Primului Război Mondial de propaganda inamică împotriva Germaniei ar fi fost să-i atribuie acţiuni care aparţineau inamicilor săi. De fapt, Goebbels descria tehnica pe care propaganda nazistă a folosit-o pentru a crea diviziuni în lumea democratică şi a-i acuza pe alţii (evreii, comuniştii, masonii etc.) de ceea ce făceau sau urmau să facă naziştii. Tehnică pe care, de altfel, Rusia putinistă o foloseşte astăzi pentru a-şi justifica acţiunile.

Dar succesul acestei metode de propagandă afectează - mai ales în momente de criză prelungită, cum este criza democraţiei de astăzi - armonia societăţilor democratice deschizând drumul autocraţiei. Dar cum apare o autocraţie? Avem obiceiul de a privi autocraţiile ca pe regimuri opuse democraţiei, dar dacă, aşa cum propunea când analiza tiraniile Leo Strauss, părintele neoconservatorismului actual (a se vedea disputa sa cu Alexandre KojPve din Despre tiranie publicată în româneşte acum câţiva ani), le-am considera ca un regim de sine stătător şi nu, aşa cum facem sub influenţa nemărturisită a lui Aristotel, ca pe un regim politic imperfect, impur, derivat din decăderea morală a monarhiei (în cazul nostru a democraţiei)?

Să fie autocraţia un rezultat al involuţiei "democraţiilor defectuoase", termen prin care sunt descrise ţările care asigură doar un nivel minim al standardelor democratice? Termenul, inventat în primul deceniu al secolului nostru, încearcă, în fapt, să explice de ce anumite state, precum Israel, Polonia sau Ungaria, nu sunt nişte simple regimuri electorale autoritare. Sau autocraţia este o formă politică aparte, care corespunde unei anumite stări de lucruri - de la starea de spirit generală la organizarea socială - profund antidemocratice? De ce Ungaria şi Polonia sau Israelul au devenit regimuri iliberale? Democraţia lor a decăzut sau democraţia nu făcea deloc parte din "tradiţia" lor şi atunci nu putea fi consolidată?

Răspunsurile date acestor nelămuriri pot conduce spre o serie de politici cât se poate de diferite. Cei ce trăiesc în aşa zisele democraţii iliberale sunt afectaţi de reducerea libertăţilor politice, a drepturilor omului şi a accesului la o justiţie corectă, pe câtă vreme cei ce trăiesc în autocraţii liberale se bucură de mult mai multă libertate decât într-o dictatură. Spre exemplu, liberalizarea regimurilor militare din America Latină, care s-a realizat printr-o tranziţie autoritar liberală, a deschis calea pentru tranziţia democratică. Iar dacă această tranziţie nu a reuşit, cum dovedeşte cazul Braziliei, este pentru că democraţia nu a găsit un teren social şi cultural propice. Ori, acelaşi model a fost folosit şi în statele foste comuniste care au devenit astăzi aşa numite democraţii iliberale.

Autocraţii de astăzi, deveniţi prizonieri ai extremismelor din propriile lor ţări - cum o dovedeşte situaţia din Israel de după ultimele alegeri unde Benjamin Netanyahu a devenit ostatec al extremei drepte religioase reprezentată mai ales de Partidul sionist religios al lui Ben Gvir - pun accentul pe tradiţia culturală, în special pe cea religioasă. Este exact ceea ce face şi Vladimir Putin! De fapt, prin folosirea acuzaţiei în oglindă (de exemplu, acuzându-l pe Soros că vrea să schimbe ordinea lumii pentru a schimba), promotorii ideologiilor reacţionare nu fac decât să supună societăţile în care trăiesc unui permanent asalt violent prin care urmăresc să normalizeze extremismul. Ceea ce în mare măsură au şi realizat! Prin această logică, Hitler sau Putin au dus, inevitabil, violenţa dincolo de graniţele statelor lor, provocând război.