Efectul spaniol şi dilemele României

Deşi atentatele teroriste de la Madrid din 11 martie au trecut pe un plan secundar "duşul rece" reprezentat de votul parlamentarilor europeni în favoarea raportului Nicholson din aceeaşi zi de la Bruxelles, efectul acestuia asupra politicii europeane ar putea plasa România într-o poziţie delicată. Departe de a fi doar o schimbare de guvern, revenirea socialiştilor la putere în Spania contribuie la schimbarea raporturilor de forţe pe plan european. Cazul spaniol este relevant pentru efectele perverse ale utilizării terorismului în dezbaterea publică internă. Confruntat cu o victorie a la Pirus datorită sprijinului acordat lui George Bush în intervenţia în Irak şi pus în situaţia de a realiza un guvern de coaliţie cu formaţiunile regionaliste din Catalonia (Convergenţă şi Unitate) şi Canare (Coaliţia Canariană) Jose Maria Aznar a încercat să utilizeze atentatul pentru a recîştiga majoritatea absolută. Departe de a fi o gafă sau o expresie a panicii, desemnarea organizaţiei basce teroriste ETA ca autoare a atentatelor era menită să pună în minoritate regionaliştii care fuseseră deja acuzaţi pe parcursul campaniei electorale de complicitate cu bascii. Dacă cu o săptămînă înaintea alegerilor din 14 martie sondajele indicau un avans relativ al Partidului Popular al lui Jose Maria Aznar, (PP era creditat cu 42% din voturi, iar Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol cu 38%) rezultatele alegerilor au inversat situaţia, socialiştii obţinînd 42,6% din sufragii, iar popularii 37,6%. Confruntat încă de la sfîrşitul anului 2002 cu o majoritate covîrşitoare (85% dintre spanioli), ostilă războiului din Irak, Jose Maria Aznar a încercat să tranşeze alegerile manipulînd sau intimidînd presa. Nu teroriştii marocani au contribuit la această răsturnare de situaţie, ci încercare de manipulare a opiniei publice a generat o reacţie de respingere.

Insuccesul electoral al lui Aznar (unul din politicienii occidentali, alături de Silvio Berlus-coni, cu care Adrian Năstase întreţinea relaţii cordiale, dincolo de diferenţele ideologice) a schimbat radical situaţia pe plan european. Reuniunea şefilor de stat şi de guvern ai Uniunii europene de la Bruxelles din 24-25 martie a fost nu doar prilejul unei reacţii antiteroriste coerente prin adoptarea unui set de măsuri (inclusiv numirea unui coordonator european), ci şi ocazia relansării negocierilor privind Constituţia europeană. Există astfel şansa, aproape nesperată, ca la sfîrşitul preşedinţiei irlandeze, în iunie 2004, UE să poată încheia procesul formal al reformei instituţionale. Şi tot la Bruxelles, ca o consecinţă a dizolvării axei Londra - Roma - Madrid, alternativă la tradiţionalul tandem Franţa - Germania, europenii au cerut o nouă rezoluţie a Consiliului de Securitate pentru a susţine "rolul vital şi crescînd" al ONU în Irak.

Imediat după anunţarea victoriei în alegeri socialistul Jose Luis Rodriguez Zapatero, viitorul şef al guvernului spaniol, anunţă retragerea celor 1300 de soldaţi spanioli prezenţi în Irak pînă la 30 iunie dacă ONU nu va prelua controlul asupra situaţiei din fosta Mesopotamie. După ce anunţul acestei intenţii dăduse naştere unei reacţii critice la Washington prin declaraţia purtătorului de cuvînt al Casei Albe Scott McClellan ("Nu trebuie să lăsăm teroriştii să creadă că pot influenţa alegerile sau politica. Acesta ar fi un mesaj teribil."), administraţia americană a schimbat registrul, utilizînd un ton conciliant, pentru a preîn-tîmpina deteriorarea gravă a relaţiilor SUA cu un aliat de talia Spaniei. Aflat la Madrid pentru ceremoniile funerare oficiate în memoria victimilor atentatului de la 11 martie secretarul de stat american Colin Powell a profitat de ocazie pentru a expune viitorului prim ministru spaniol poziţia SUA în privinţa unei noi rezoluţii ONU privind Irak-ul.

Situaţia din Spania a influenţat rapid poziţia Poloniei faţă de Irak şi Constituţia europeană. Deşi condusă de socialişti (cei doi lideri polonezi, preşedintele Alexandr Kwasniewski şi primul ministru Leszek Miller fiind membri marcanţi ai fostului partid comunist social-democratizat), iar socialiştii vest europeni s-au pronunţat (cu excepţia laburiştilor lui Tony Blair, dar şi aceştia divizaţi) împotriva războiului, Polonia s-a situat pe o poziţie pro Bush în privinţa intervenţiei în Irak. Dar imediat după victoria socialiştilor spanioli şi anunţul lui Zapatero preşedintele polonez a afirmat că Polonia a fost < indusă în eroare > în legătură cu ameninţarea reprezentată de armele de distrugere masivă irakiene. Dacă atunci Alexandr Kwas-niewski lăsa să se înţeleagă că trupele poloneze s-ar putea retrage din Irak cîteva luni mai devreme, într-o convorbire telefonică prilejuită de aniversarea unui an de la începutul războiului irakian, făcută publică de serviciul de presă al preşedinţiei poloneze, liderul de la Varşovia l-a asigurat pe George Bush că Polonia va rămîne în Irak "cît timp va fi necesar". Pe de altă parte la Bruxelles cu ocazia întîlnirii şefilor de stat şi de guvern ai UE ministrul polonez de externe Wlodzimierz Cimoszewicz, a cărui ţară a trimis 2400 de soldaţi în Irak, a afirmat că şi Varşovia susţine o implicare "mai importantă" a ONU.

Incoerenţa guvernului său şi strategia riscantă de alianţe a pus Polonia într-o situaţie delicată. Împreună cu Spania lui Jose Maria Aznar, Polonia a contribuit la blocarea acordului asupra Constituţiei europene în decembrie 2003 la Bruxelles. Izolată după alegerile spaniole Polonia nu s-a mai aflat în pos-tura de a bloca negocierile privind finalizarea discuţiilor asupra constituţiei europene. Afla-tă sub presiunea tuturor europenilor şi riscînd fie izolată după 1 mai 2004 în noua Europă lărgită Polonia a cedat.

Situaţia Poloniei este ilustrativă şi pentru România. Ambiţia guvernului român de a negocia de pe poziţiile "noii Europe" pro atlantice a fost de două ori zdruncinată: de votul din 11 martie şi de noua arhitectură politică a UE. Curentele politice vest-europene sunt consolidate şi nu pot fi basculate de evoluţii conjuncturale. Tentaţia "noilor europeni" de a desconsidera structurarea politico-culturală a marilor familii europene a fost pentru moment corectată. Căderea popularilor spanioli creează premisele redefinirii rolurilor în cadrul creştin-democraţiei occidentale. Aventura berlusconiano-aznaristă a împins curentul popular european dincolo de cadrele tradiţionale, spre untra-conservatorism. Primii constructori ai UE, secondaţi apoi de socialişti, popularii şi-ar putea reconstrui identitatea europeană. Dilema unei Românii mai degrabă atlantiste decît europene este amplificată de situaţia incertă a negocierilor ultimelor capitole şi de disputele electorale. Morala lecţiei spaniole impune o re-gîn-dire a politicii europene a Ro-mâniei, dar şi a convergenţelor politice dintre curentele politice româneşti şi europene. Politica europeană nu este doar apanajul diplomaţilor discreţi şi apolitici sau a şefilor de stat şi de guvern ce gîndesc în termenii intereselor strategice, căci din cînd în cînd, în democraţiile funcţionale, electoratele schim-bă regulile jocului. Aşa s-a întîmplat pe 14 martie în Spania.