Elita imperială

Ce ar putea avea în comun Prinţesa Sophie Friederike Auguste von Anhalt Zerbst Dornburg şi cel mai de succes kgb-ist al secolului XX? Mă refer, desigur, la succesul politic al lui Vladimir Putin.

Misterul se mai luminează puţin, dacă în locul numelui de botez al prinţesei de Anhalt îl aşezăm pe cel primit după convertirea religioasă, de la lutheranism, la ortodoxie: Ekaterina Alekseyeva. Unsă cu mir, încoronată şi urcată pe tronul ţarilor de la Moscova la 28 iunie 1762, sub numele de Ecaterina a II-a; pomenită pînă astăzi în cărţile de istorie, nu doar ale Rusiei, drept "Cea Mare". Ce "chimie" a transformat, oare, visele terne, lipsite de evenimente, ale unei prinţese de sînge nobil, dar de condiţie relativ modestă, crescută de o guvernantă franţuzoaică şi şcolită, după canoanele vremii, de cîţiva tutori în religie şi cultură veche, nicidecum în politică, în visuri de cucerire, la scară imperială? Cînd a luat drumul Rusiei, pentru a fi prezentată prinţului Peter de Holstein Gottorp, ca "propunere de soţie", abia avea 15 ani. Îl mai întîlnise o dată, pe cînd avea doar 10 ani! Soarta, intrigile dinastice, interesele şi manevrele politice în jurul unei alianţe mai strînse între Rusia şi Germania i-au transformat în soţ şi soţie. Abia un deceniu şi jumătate mai tîrziu, copilul care nu voia să crească şi se juca cu soldaţii de plumb, a fost uns Ţarul Petru al III-lea. Ei i se rezervase rolul minor, din punct de vedere al puterii, de consoartă a noului "împărat" al ruşilor. Cîteva luni mai tîrziu, însă, nu doar domnia acestuia se va încheia cu o abdicare în favoarea soţiei sale, ci chiar viaţa lui. Îşi făcea debutul pe scena Istoriei, Ecaterina cea Mare!

Dar, nu ca să rescriu istoria ei, vă povestesc eu toate acestea, ci ca să răspund la întrebarea, cu tîlc pentru zilele noastre: ce a putut transforma, atît de radical, o fiinţă plăpîndă în pilonul cel mai important al istoriei imperiale a Rusiei, după Petru cel Mare. Sub sceptrul şi biciul ambiţiilor sale, zelul marilor amanţi şi favoriţi s-a transformat în zel imperial! De la Orlov, la Poniatowski şi de la Piotr Rumyantsev, la Kutuzov, elita militar-nobiliară i-a pus cu succes în operă marile planuri de expansiune a puterii şi a teritoriilor. Direcţiile principale de extindere Est şi Sud-est: Crimeea, Caucazul şi zona de est a Ucrainei!!! Vă pare cunoscut toponimicul Dnepropetrovsk? Oraşul a fost ridicat sub numele de Yekaterinoslav!!! În cinstea şi spre slava Ecaterinei, cea Mare! Dar Odessa? Fondat şi el, ca oraş, tot atunci, după dobîndirea Crimeei de către Rusia! Dar, culoarul dintre Nipru şi Bug, vă aduce aminte de ceva? Astăzi, îi spunem Transnistria! Poate că denumirea de "Uniunea Polono-Lituaniană" nu vă spune mare lucru. A fost o uniune statală întinsă peste teritoriile de astăzi ale Poloniei, Ţărilor Baltice, Ucrainei şi Belarusului! Soarta ei? A căzut victimă extinderii spre Sud şi Sud-Est a Rusiei Ecaterinei imperiale!

Nu vi se par cunoscute ştirile acestea, de pe la 1770-1780??? Le regăsim pe orice canal media, doar că evenimentele din Ucraina, din Caucaz, Marea Neagră, R. Moldova etc. sunt asociate cu numele lui Vladimir Putin, iar imperiul pe seama căruia Rusia de azi speră să refacă scenariul Ecaterinei cea Mare nu mai este nici cel Otoman, nici cel al Persiei, ci este identificat cu "Statele Unite ale Euro-Americii", adică SUA şi aliaţii săi europeni, reuniţi sub stindardul alianţei Nord-Atlantice.

Pe fundalul similitudinilor, izbitoare şi de reală relevanţă geo-politică, dintre proiectele imperiale ale Ecaterinei cea Mare şi cele conduse astăzi de Vladimir Putin, se ridică o întrebare, încă şi mai tulburătoare: în ce măsură se regăseşte astăzi, în ţesătura marii politici globale, dimensiunea imperială? Nu încape nici o îndoială că politica putiniană şi-a asumat-o, fără rezerve, atît ideologic, cît şi ca practică geo-politică. Cel puţin ciudat, însă, este faptul că o parte semnificativă a elitei politice americane, mai ales în zona republicană, a asumat pentru America, de asemenea, un proiect de sorginte imperială! (vezi celebrul "Project for a new American Century,", declaraţia de principii). Poate fi citit parcursul politico-economico-militar al Chinei, din ultimele două decenii şi jumătate, ca un proiect imperial? Întrebarea ar fi: cînd a fost marea politică a Chinei altceva decît un proiect imperial, în ultimii trei mii de ani?!! Mai sunt şi alţi "clienţi"! Proiectele imperiale ale Japoniei au fost spulberate de forţa uriaşă a bombelor de la Hiroşima şi Nagasaki. Pentru totdeauna, ar zice oricine cercetează realităţile politice ale jumătăţii de secol şi mai bine, care s-a scurs de atunci. Cine cunoaşte, însă, dezbaterile şi dilemele "culturale" ale elitelor care se ocupă în Japonia de evaluarea "parcursului istoric" al Regatului care îşi revendică şi astăzi o dinastie continuă, de origină Divină, ştie că temele revenirii la cursul originar al istoriei, la "tradiţie", ale decuplării de soarta civilizaţiei occidentalo-americane, nu ocupă deloc un spaţiu periferic iar, asociat acestora, se întrevăd în filigran şi temele imperiale. Fie vorba între noi, nici politica Marii Britanii nu a uitat şi nici nu a dat la lada de gunoi a istoriei chiar toate temele imperiale ale politicii sale!!! Nu mai are mijloacele, dar asta este altă discuţie! Iar, dacă ne uităm la ceea ce se mai petrece, încă, prin Africa şi o parte din Asia, este imposibil să nu întrezărim "reminiscenţele" politicilor imperiale ale prea republicanei Republici Franceze, ori ale unor mici Coroane europene, altădată imperiale, cum este cea a Olandei, ori chiar şi a Belgiei. Crede cineva că India sau Brazilia, în drumul lor spre statutul de mari puteri ar putea rămîne imune la politicile de tip "imperial"?

Cultura imperială a puterii, departe de a fi un "dinozaur" dispărut sub impactul forţelor distructive ale istoriei, ori transformat dintr-un prădător gigant, în găină de curte, este încă o prezenţă vie în realitatea geo-politicii globale a secolului XXI. Pentru ca să se transforme din cultură în ideologie şi din ideologie în politică curentă are nevoie, însă, de un suport: elitele imperiale. Cine vrea să "ghicească" viitorul, trebuie să urmărească, cine şi cum le cultivă, unde şi cum se dezvoltă! Restul se citeşte, apoi, ca o carte deschisă!