Elogiu corupţiei

Corupţia este "boala profesională", transmisă instituţional, a func-ţionarului public, adică a tuturor celor care sunt angajaţi şi plătiţi de stat pentru a îndeplini diferite funcţii în instituţiile sale: de la Preşedinte şi Prim-Minis-tru, pînă la inspectorul fiscal, vameş şi poliţist. Deşi, istoria consemnată a instituţiilor publice, din primul regat al Chinei antice şi pînă la clepto-republicile timpurilor moderne, arată fără putinţă de tăgadă că fenomenul este mai rezistent în timp şi mai răspîndit în spaţiu decît speciile de bacterii care produc bolile infecţioase, lumea de astăzi şi în special lumea europeană se comportă faţă de corupţie cu o doză de fariseism care depăşeşte orice limită a bunului-simţ. Lumea politică "subţire" a Europei vrea să credem despre ea că este o luptătoare neîmpăcată împotriva corupţiei şi nu are alt ţel mai măreţ decît eradicarea acesteia, de peste tot şi mai ales... de pe la alţii! Pentru că, orice mi-aţi spune, este o ipocrizie fără margini să fi membru al Guvernului Franţei şi să spui pe toate tonurile că România şi Bulgaria nu pot fi acceptate în sistemul integrat european de control al frontierelor, pentru că sunt îmbibate de corupţie, iar Preşedintele Franţei, nu doar cel actual!, plus o liotă de miniştri din toate cele cinci republici să facă averi, vacanţe şi alte "fantezii" pe banii "admiratorilor politici", oameni de afaceri cu dare de mînă, avioane şi iahturi disponibile, ori dictatori, din ţările prietene, cu resurse nelimitate pentru bucuria prietenilor lor! Adevărul este unul singur şi el este acelaşi în România şi în Franţa, în China şi în Statele Unite, în Argentina şi în Japonia: corupţia există nu ca fenomen izolat şi trecător, ci ca unul stabil şi suficient de răspîndit ca să fie vizibil pentru omul obişnuit al societăţii respective, ca şi pentru vizitatorul "curios". Motivele sunt aceleaşi, peste tot şi din-totdeauna, adică de cînd s-a inventat un corp specializat al statului, plătit pentru a duce la îndeplinire obligaţiile acestuia.

Instituţiile statului administrează, fiecare în felul şi după regulile ei, un monopol, adică o funcţie pe care statul şi-a rezervat-o exclusiv, fie că este vorba despre constituirea şi func-ţionarea forţelor autorizate să folosească violenţa împotriva propriilor cetăţeni, fie că este vorba despre activitatea de culegere a taxelor, ori cea de control al frontierelor. La modul general, statul, peste tot în lumea de astăzi, este un conglomerat supra-dimensionat de monopoluri, gestionate de instituţii aproape paralele între ele. Prin toate aceste instituţii trec fluxuri financiare, care îşi au originea în buzunarele cetăţenilor şi punc-tul teoretic de vărsare în visteria statului. Unele sunt traversate doar de nişte pîrîiaşe, altele de adevărate fluvii gigant. Peste tot, însă, se înregistrează un deficit de debit, între izvoare şi gurile de vărsare! Postura de monopol creează premisa şi apetitul abuzului, iar printre consecinţele sale greu de înlăturat, dacă nu chiar imposibil, este şi corupţia: deturnarea unei părţi din debitul resurselor către buzunarele celor care se găsesc în interiorul instituţiei şi, încă mai important, al celor care au autoritate de decizie asupra organizării şi funcţionării instituţiei respective.

Al doilea izvor al corupţiei derivă tot din postura de monopol, combinată cu cea de autoritate cu care sunt înzestrate instituţiile statului. Aceste două calităţi conferă celor din interiorul instituţiilor, întotdeauna, o imagine deformată, hipertrofiată, asupra "importanţei lor sociale", cu cît sunt mai sus pe scara ierarhică. De aici se naşte apetitul, imboldul, graba de a face ca statutul real, din societate, să fie adus la "înălţimea" funcţiei publice cîştigate. Şi, ce alt mijloc universal mai potent cunoaşteţi dumneavoas-tră, decît banii! Întotdeauna este de gestionat un deficit! Oamenii care ajung funcţionari publici, mai ales la vîrf, nu au niciodată mijlocele materiale pentru a fi la "înălţimea funcţiei". De aici, apetitul, ba chiar şi justificarea "necesităţii" ca ei să fo-lo-sească, fie şi ilegal, o parte din fluxurile financiare instituţionale în scopuri proprii.

Singurul lucru înţelept pe care societăţile cu capacitate de învăţare ridicată l-au făcut, în legătură cu corupţia, a fost să o pună la treabă! Adică să o folosească pentru a îmbunătăţi serviciile publice şi respectiv pentru a întrona reguli, limite, în care corupţia poate funcţiona, cu condiţia controlabilă de a asigura performanţe funcţionale superioare în sistemul public de administraţie! Poate să sune cinic, dar acesta este adevărul! În China antică şi cred că şi în cea de astăzi, corupţii nu erau pedepsiţi pentru corupţie, ci pentru că nu-şi îndeplineau obligaţiile la nivelul "taxelor percepute", ori pentru că luau, cu de la sine putere, "taxe" mai mari decît "normativul social acceptat". Cu alte cuvinte, erau pedepsiţi, cu tăierea capului, stricătorii de sistem!

Întrebarea cheie ar fi de ce, dacă sunt atît de porniţi împotriva corupţiei, politicienii nu reuşesc să o stîrpească, oricît s-ar strădui? Te pomeneşti că nu se străduiesc suficient! Ba, chiar aşa! Corupţia este tolerată de politicieni în sistemele adminis-trative, nu doar din raţiuni funcţionale, ea este chiar încurajată de clasa politică superpusă pentru un motiv cît se poate de simplu: se creează astfel un mijloc de control direct, sigur şi care exclude aproape de la sine orice rezistenţă! Corupţia este laţul pe care clasa politică îl pune de gît administraţiei pentru a o struni în interesul ei! În plus, cînd clasa politică începe să fie arătată cu degetul de populaţie pentru ineficienţă şi risipă de resurse sociale, ea încalecă pe bidiviul alb al luptei anti-corupţie şi descarcă nota de plată a politicilor falimentare, ori oneroase, pe seama corupţiei funcţionarului public!

Spectacolul acesta, pe jumătate comic, pe jumătate scabros, s-a derulat sub ochii multor generaţii de cetăţeni europeni, atît în democraţii, cît şi în regimurile autoritar-dictatoriale, după cum se derulează astăzi şi sub ochii dumneavoastră.