Europa după Europa

După eşecul aprobării Constituţiei Europene în Franţa şi Olanda, după decizia de a îngheţa procedurile de ratificare pentru un timp nedefinit, eşecul reuniunii la vîrf a Consiliului European din Luxemburg! Sfîrşitul Europei?

Nu puţini comentatori şi chiar oameni politici de primă mărime de pe continent s-au grăbit să dea sentinţa. Avem de-a face nu cu o criză de parcurs, ci cu sfîrşitul proiectului european. Este nevoie de un alt început şi, mai ales, de sprijin politic masiv pentru el. Nu doar al elitelor, ci, mai ales, al alegătorilor europeni. Cum nimeni nu întrevede posibilitatea rapidă a unei asemenea schimbări de atitudine, iar clasa politică se află în pană structurală de iniţiativă şi idei, concluzia cade ca o ghilotină: Europa a murit!

Pînă la colivă şi prohod, ar mai fi cîte ceva de făcut la reanimare!

Istoria construcţiei europene nu este nici pe departe una a triumfurilor, ci mai degrabă una a crizelor succesive. În sine, lucrul nu este liniştitor, dar vorbeşte despre o anume capacitate de rezistenţă a proiec-tului european, chiar aşa imperfect cum este el la ora actuală.

Vestea bună pentru "pacient" este că toată lumea ştie cu precizie de ce anume suferă. Maladia sa cronică se cheamă "deficit democratic". El rezultă nu din lipsa abilităţilor şi a eforturilor sistematice de comunicare publică ale uriaşei birocraţii de la Bruxelles, ci din lipsa unei soluţii strategice pentru o problemă fundamentală de construcţie. Uniunea Europeană este singura instituţie internaţională construită pe două surse de autoritate, fundamental diferite, ne-concurente şi care nu se pot suplini una pe alta: autoritatea guvernelor şi autoritatea cetăţenilor. Guvernele au negociat şi au semnat tratatele care au creat actuala structură a Uniunii; guvernele au o forţă hotărîtoare de decizie la nivelul Consiliului European; guvernele sînt ţinute responsabile de aplicarea deciziilor Uniunii. Dar cetăţenii? Aici e buba! Parlamentul European nu exprimă decît foarte slab şi indirect voinţa structurată politic a "cetăţenilor Europei". Mai mult, Parlamentul nu are decît puteri foarte limitate în raport cu structurile executive ale Uniunii, chiar dacă de două decenii se află într-un vădit proces de "recuperare". Comisia Europeană nu are vocaţie, nici juridic, nici politic, de a reprezenta autoritatea cetăţenilor. Cel de-al doilea mare pilon pe care ar trebui să se sprijine construcţia europeană, în realitate, nu exis-tă! Oricîte figuri de stil s-ar face şi oricîte discursuri frumoase, "deficitul democratic" este şi rămîne structural.

Vestea rea pentru Europa este lipsa oricărei predispoziţii de a lua în serios discuţia politică asupra problemei. Modelul democratic nu cunoaşte decît instituţii bazate pe reprezentativitate. Autoritatea cetăţenilor este transferată, pe baza mandatului electoral, Parlamentului. Prin proceduri parlamentare de investitură şi legiferare devine posibilă exercitarea autorităţii executive şi judiciare. Dacă Uniunea Europeană doreşte să elimine "deficitul democratic", ea nu are prea multe opţiuni. Dacă structura executivă este Comisia, atunci ea ar trebui să fie investită pe baza unui vot în Parlamentul european şi controlată de acesta pe căile obişnuite. Dacă Consiliul European este o încrengătură a ramurii executive, raporturile sale cu Comisia trebuie precizate exact, precum în cazul unei republici prezidenţiale, în care Preşedintele şi Premierul îşi împart autoritatea şi atribuţiile. Dacă modelul este acela al unei Confederaţii, fie şi una mai slabă, atunci voinţa statelor trebuie să se exprime la nivelul Parlamentului. Ar trebui să avem un Parlament European bicameral, după modelul german sau american. Senatul reuneşte reprezentanţii statelor, iar Camera pe cei ai electoratului, ai cetăţenilor. Raporturile şi autoritatea celor două camere sînt fixate printr-un text de natură constituţională. Construcţia democratică nu lasă loc soluţiilor de compromis.

Dar "noile democraţii"? Este lărgirea Uniunii, în aceste condiţii de criză, o problemă suplimentară, sau parte a soluţiei? Aroganţa cu care sînt tratate noile state membre şi puterea lor economică redusă nu ar trebui să le inhibe aplombul politic. Cu atît mai mult cu cît, aici, în aceste state, majoritatea populaţiei consideră că nu există soluţie mai bună decît Uniunea Europeană. Este datoria teoreticienilor să formuleze noi concepte şi a politicienilor să le transpună în realităţi instituţionale. Oricît s-ar înverşuna politicienii francezi în reproşurile lor adresate Marii Britanii şi "egoismului ei", Tony Blair are dreptate: actuala şi cu atît mai puţin viitoarea Uniune Europeană nu mai poate fi organizată în jurul priorităţilor economice şi politice ale anilor "70! Nu Europa este în criză, ci un anume concept despre construcţia europeană!

Pe scurt, am avea nevoie de un nou cuplu Monet-Schumman. După Europa nu poate urma decît Europa!