Europa în criză

După încheierea lucrărilor Consiliului european de la Bruxelles, din 23-24 iunie, senzaţia că Europei îi lipseşte o busolă în funcţie de care să acţioneze în plină furtună se accentuează. Incapacitatea cronică a liderilor europeni de a reacţiona raţional şi just la criza economică şi la consecinţele sale (situaţia critică a Greciei, incertitudinile privind euro etc.) trimite la blocajul european dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial.

Angela Merkel, devenită per accidens, liderul informal al Uniunii, se afundă într-o viziune luterană asupra economiei care nu face decât să adâncească criza. Iar din cuplul franco-german care dădea pe vremea lui de Gaulle şi Adenauer, ori a lui Mitterand şi Kohl, substanţă politică Europei, nu a mai rămas decât o umbră. Dar, cum istoria Uniunii europene este un lung şir de crize depăşite, mulţi mai speră că şi de data aceasta va rezulta o soluţie care va integra şi mai bine economia şi societatea europeană. Ca într-un hegelianism vulgarizat, viziunea despre mersul Europei pare să fie privită ca o materializare a celebrei tirade teză - antiteză - sinteză. Dar dacă nu funcţionează automat?

La sfârşitul secolului trecut, eşecul pieţei unice, care nu reuşea să susţină o creştere economică importantă, a fost justificarea pentru trecerea de la reflecţia despre integrarea monetară europeană la decizia privind apariţia euro. A fost un pas nesigur câtă vreme moneda europeană mai avea nevoie şi de un sistem politic adecvat pe care europenii nu l-au realizat. Criza a surprins Europa fără o structură politică capabilă să reacţioneze prompt. Poate de aceea Banca Centrală Europeană şi şeful său, Jean-Claude Trichet, au jucat un rol esenţial în elaborarea unei reacţii europene la criză. Nu este însă rolul BCE să facă aşa ceva. Iar acum, în actuala criză, egoismele naţionale pun în primejdie existenţa fragilului sistem european. Însă, într-o lume globalizată nici statele, dar nici societăţile europene nu au vreo şansă de reuşită în afara Uniunii. Iar eventuala dispariţie a euro ca urmare a incapacităţii politice de a găsi soluţii practice ar da o lovitură fatală UE.

Pe de altă parte, eşecul de etapă al euro ar putea antrena punerea în aplicare a unui federalism fiscal, aşa cum a sugerat deja Jean-Claude Trichet, care ar deschide calea spre o formă de guvernanţă structurată, ba chiar spre un tip de federalism politic pe care încă "Constituţia europeană" respinsă prin referendum de francezi şi olandezi, în 2005, îl propunea. Pe de altă parte, protecţionismul, subiect tabu până la începutul crizei, devine din ce în ce mai mult, sub diferite pseudonime (de exemplu, protecţia intereselor strategice ale Europei), un subiect de dezbatere, dacă nu chiar o alternativă politică.

Este protecţionismul un fel de rău necesar în timp de criză? Dacă în timpul Marii Crize aşa a funcţionat, să fie o soluţie si pentru Europa de acum? Iar astăzi, în plină dezbatere despre efectele destructurante ale globalizării se vorbeşte deja despre de-globalizare, ba chiar, în tradiţia rapoartelor de acum patru decenii ale Clubului de la Roma şi ale lui Nicolae Georgescu-Roegen, despre descreştere economică. E un fel de revanşă, fie şi de palmares, a lui Friedrich List, teoreticianul protecţionismului educativ, economist german cu o experienţă practică a economiei americane de la începutul secolului al XIX-lea, care critica teoria lui Adam Smith, care este, în esenţă, fundamentul globalizării de astăzi. Ceea ce reproşa List scoţianului era fondarea teoriei sale pe terenul unui cosmopolitism fără fundament, care nu ţinea cont nici de mersul istoriei, nici de interesele naţionale şi nici măcar de dinamica pasiunilor. Însă, naţiunile mai pot ele asigura astăzi resursele pentru func­ţionarea economiilor în cadrele restrânse ale statelor naţiune?

Dacă exemplul românesc este edificator - căci statul naţiune românesc nu mai poate asigura resurse pentru cetăţenii săi - nici un alt stat nu îşi mai poate fi suficient. Nici Franţa sau Germania, dar nici Anglia, ori Statele Unite şi China. Dar nici globalizarea fără nicio reglementare, cum avertiza între alţii şi George Soros încă de acum mai bine de un deceniu în Despre globalizare, nu mai poate funcţiona. Iar regulile democraţiei nu mai pot fi excluse din niciun aranjament. De aceea este nevoie de o altfel de globalizare, care să-şi schimbe radical atât direcţia, cât şi conţinutul. Iar în acest proces, Europa, care nu şi-a spus încă ultimul cuvânt, ar trebui să fie un exponent principal.