Europa şi criza democraţiei

Chiar dacă în campania pentru al doilea tur al alegerilor prezidenţiale poziţiile anti-europene nu ocupă primul plan, atmosfera generală, dominată de campania negativă, rămâne profund dominată de spiritul anti-european. Iar criticarea Europei a devenit, la noi şi aiurea, punctul de plecare pentru contestarea democraţiei şi a ordinii liberale.

Deja criza refugiaţilor din 2015 indusese teama şi reuşise să divizeze cetăţenii şi statele Europei, pentru ca mai apoi, după 2016, Brexit-ul să aducă spectrul dezintegrării Uniunii Europene în prim planul dezbaterii politce. În acest context, în toate statele membre, poate mai puţin în Portugalia, opoziţia faţă de Uniunea Europeană a devenit o strategie pentru obţinerea "voturilor uşoare". Iar în România lucruile au evoluat în această direcţie. De ce, după un asalt de cinci ani, România nu a intrat încă în sistemul statelor iliberale şi anti-europene? De ce aici, unde tranziţia spre demcoraţie a început tâtziu şi greu, există încă o insulă liberală într-o mare iliberală?

De altfel, adversarii Uniunii Europene liberale de astăzi nu vor o simplă întorcere la statul suveran, căci sunt conştenţi că acesta nu mai poate supravieţui într-o lume globalizată, ci încearcă mai degrabă să reconstruiască, pentru început discret, Europa lui Hitler. Căci Hitler pledase şi el la vremea sa pentru unificarea continentului, dar împotriva liberalismului şi în jurul Germanei naziste şi a viziunii sale rasiste.

Cum poate fi apărată Europa astăzi în faţa acestei ofensive venite în acelaşi timp din Est şi din Vest? În România, arhitectura sistemului politic, cu coabitarea dintre preşedinte, Guvern şi Parlament a permis nu doar să reziste primei ofensive, ci şi să se replieze. Rezilienţa instituţională în faţa celor ce urmăresc schimbarea societală nu este însă decât o soluţie provizorie. Iar campania electorală actuală o dovedeşte cu prisosinţă, căci scandalurile pre-electorale de încălzire din jurul cazului Sorinei de la Baia de Aramă şi apoi cel generat de crimele de la Caracal nu au fost decât preambulul (re)lansării unor teme conspiraţioniste care se suprapun celor ce au fost deja folosite (de la familia Botnariu la "familia tradiţională") pentru a pune în dicţie valorile democraţiei liberale şi în primul rând drepturile omului.

Ca peste tot în Europa, şi în România apărătorii unei Europe unite în jurul valorilor liberale şi sociale a trebuit să se lupte de o parte cu naţionaliştii, pentru care independenţa naţiunii nu putea fi abandonată, dar şi cu partizanii unei noi Internaţionale, de data asta conservatoare, pentru care solidaritatea creştină este deasupra interesului european. În acelaşi timp, reprezentaţii "globalizării" priveau Uniunea ca depăşită, de data aceasta, pentru că nu era adaptată unei lumi în care graniţele dintre civilizaţii se şterg, iar lumea este din ce în ce mai integrată.

Dacă naţionalismul a rămas mai degrabă marginal, ca şi globalismul, de altfel, în schimb reprezentanţii noii Internaţionale conservatoare se regăsesc în rândul tuturor partidelor importante. Dacă în PSD se află cei mai mulţi, nu puţini se regăsesc şi în rândurile partidelor pro-europene, chiar şi la USR şi au devenit vizibili cu ocazia dezbaterii din jurul aşa zisei "familii tradiţionale". Şi dacă în această campanie acest discurs pare să se fi estompat, el trebuie privit în legătură cu lungul şir de informaţii contrafăcute care sunt lansate zilnic pe reţele de socializare.

Operaţiunea de anti-europenizare a României nu a fost tocmai un eşec. Aşa se şi poate explica de ce nu mai este posibilă o dezbatere între candidaţii la turul al doilea al alegerilor prezidenţiale: o dezbatere ar presupune recunoaşterea îndreptăţirii poziţiilor celuilalt. Dar ce s-ar mai putea dezbate atunci când totul devine o confruntare inutilă?