Europenizarea clasei politice româneşti

Mass-media românească, societatea civilă şi o bună parte dintre politicienii români - ai puterii şi ai opoziţiei deopotrivă - sunt cu toţii angrenaţi de mai multă vreme într-un şir de conflicte, scandaluri, reproşuri şi replici cu mass-media, societatea civilă şi politicienii europeni sau americani pe cele mai neaş-teptate teme.

Privit de la distanţă şi fără părtinire, întregul tablou pare absurd, iar sursa iraţionalităţii pare a se găsi în vest. De acolo vin, într-o ordine care pare aleatorie, cereri, critici, acuzaţii, condamnări, dar şi laude, decizii favorabile, aprecieri şi integrare. Chiar şi o scurtă trecere în revistă a celor mai importante dintre mesajele transmise de occident României creează un tablou de-a dreptul aiuritor. România este primită în Schengen, iar Elveţia - una dintre cele mai selective ţări ale lumii - anulează necesitatea vizei pentru cetăţenii români. Între aces-te două evenimente, oficialităţi franceze cer reintroducerea vizei pentru români, presa internaţională este plină de isprăvile românilor în străinătate, iar Aus-tria se oferă să construiască în România o închisoare pentru delincvenţii români prinşi pe teritoriul austriac.

Ambasadorul american la Bucureşti lansează unul dintre cele mai mari scandaluri interne pe tema costurilor medicamentelor pentru tratamentul SIDA, iar Madeleine Albright, fostul secretar de stat american, în prezent reprezentant al unuia dintre cei mai mari producători de medicamente din lume, declară public că România trebuie luată ca model pentru modul în care a abordat tratamentul bolnavilor de SIDA.

Oricine citeşte principalele cotidiene româneşti sau urmăreşte jurnalele de ştiri ale televiziunilor va rămîne cu imaginea că nu există critică, apreciere negativă sau chiar înjurătură care să nu fi fost adresată guvernării şi guvernanţilor, luaţi la grămadă sau fiecare în parte. Şi, cu toate aces-tea, atît oficialităţile americane, prin intermediul ambasadorului, cît şi cele europene, prin intermediul parlamentarilor, se declară îngrijoraţi de dominaţia guvernării asupra mass-mediei şi de obstacolele care există în calea libertăţii de exprimare din România.

De patru ani de zile, documente oficiale ale UE stabilesc că România îndeplineşte criteriile politice de aderare şi, cu numai cîteva luni înainte de încheierea negocierilor, parlamentari europeni, inclusiv raportorul pentru România, cer oprirea procesului de aderare pe motiv că România nu ar îndeplini tocmai criteriul politic.

În toamna lui 2000 - an electoral - baroana Nicholson, a cărei sarcină este să monitorizeze România şi să spună parlamentarilor europeni ce a găsit la noi, ridică ca o problemă principală a politicilor sociale româneşti problema copiilor, a copiilor instituţionalizaţi şi a adopţiilor internaţionale, după care tace trei ani de zile şi în 2004, din nou an electoral, o ia de la capăt. Între timp se dovedeşte că în jurul problemei copiilor din România se învîrt mari interese politice şi personale, evident contradictorii, şi că guvernanţii români sunt prinşi între ciocan şi nicovală. Fie că fac ceva, fie că nu fac nimic, tot se va găsi cineva nemulţumit care să facă scandal pe tema copiilor din România.

Iar toate aceste lucruri se întîmplă în condiţiile guvernării celei mai receptive şi mai sensibile faţă exterior. Deoarece obiectivul strategic al actualei guvernări este integrarea - nord-atlantică şi europeană - guvernul Năstase a fost cel mai "ascultător" guvern în raport cu cererile europene şi americane pe care l-a avut România după revoluţie. Şi-a făcut conştiincios temele pentru acasă în toate domeniile care păreau "serioa-se", cum ar fi macro-economia, privatizarea - unde a avut surpriza să vadă că cei care criticau România că nu vrea să vîndă au fost primii care nu au vrut să cumpere - schimbarea legis-laţiei, inclusiv cea a Constituţiei, participarea la conflicte şi războaie îndepărtate etc. Şi a avut apoi surpriza să vadă cum mîna care îl bate pe umăr se face apoi pumn şi-l izbeşte în nas.

În aceste condiţii, este de înţeles iritarea cu care liderii politici români au primit unele dintre loviturile "sub centură", mai dificil de înţeles, din partea occidentului. Mass-media afirmă, de exemplu, că preşedintele Iliescu i-ar fi reproşat raportorului UE unele interese electorale personale aflate în spatele atitudinii atît de dure faţă de România. Iar unii oameni politici şi unii comentatori au crezut că identifică aici un oarecare "complot" împotriva României.

Ceea ce este, de altfel, complet neadevărat. Ceea ce trebuie să înţeleagă guvernanţii români - şi odată cu ei întreaga clasă politică românească - este că acest aparent haos şi şirul de "absurdităţi" reprezintă, în realitate, regula jocului politic din care, de acum încolo, vom face parte. Singura lor consolare este că, în lumea cea nouă a Europei şi a occcidentului în care intrăm, acelaşi tratament se aplică tuturor. După cum a demonstrat-o conflictul dintre Tony Blair şi BBC, după cum o demonstrează criticile la adresa lui George Bush jr. şi a războiului împotriva lui Saddam Hussein, după cum o dovedesc problemele pe care le are de înfruntat Gerhard Schroder în Germania şi aşa mai departe.

Acest joc politic nefamiliar românilor, în care se împletesc interese contradictorii, apeluri la opinia publică pe probleme "sensibile" - copii, mediu înconjurător, drepturile omului etc. - campanii mass-media şi presiuni politice şi economice din cele mai diverse se numeşte, în jargonul occidental, "democraţie". Şi constituie miezul "tare" al sistemului politic occidental, în care ne dorim să ne integrăm. Iar toate "marile" probleme pe care aparent le avem, provin doar din inabilitatea noastră cronică de a ne adapta la aceste noi reguli ale activităţii politice, în care nici un "şef" nu este absolut şi în care nici o realizare nu este unanim apreciată. Adică, într-o lume cu atît mai complicată, cu cît este mai diversă.

Dintre toate capitolele de negociere pe care le avem cu Uniunea Europeană, cel mai dificil se dovedeşte a fi cel referitor la integrarea clasei politice româneşti în clasa politică europeană. Care, din păcate, nu se negociază. Dar care contează mai mult decît toate celelalte la un loc.