Exerciţii de fortificare naţională

Astăzi, despre "Bătutul cu cărămida-n piept". Comunităţile istoricilor, etno-sociologilor şi antropologilor încă nu au ajuns la o concluzie precisă şi incontestabilă cu privire la sursele din care ne tragem noi, naţiunea română, tăria care ne-a făcut să rezistăm atîtor intemperii şi nedreptăţi istorice. Unii, care l-au citit pe Lacan, zic c-ar fi vorba de ambivalenta relaţie "hate/love" dintre Traian şi Decebal, de care s-a ales praful după ce un arhitect obscur din Damasc, pripăşit la Roma, a fost angajat de ministerul armatei să facă un pod peste Dunăre. Alţii susţin că nenumăratele şi, în bună parte, neştiutele bătălii cu turcii, tătarii, avarii, cumanii, pecinegii, ostrogoţii, vizigoţii, slavii şi bulgarii, din perioada întunecatului ev de mijloc, au pus altoiul din care s-a zămislit "Stejarul", ce avea să devină celebru pe vremea lui Ştefan, mai întîi, cel Mare, iar mai la urmă şi Sfânt, din Borzeşti...stejarul, adică, nu Ştefan! Un mic grup de savanţi, izolaţi de "mainstream-ul" obştii lor, leagă tăria noastră de caracter de influenţa nemţească, condimentată cu puţină administraţie imperială, austro-ungară, plus influenţa masoneriei franceze, care şi-a pus în cap să facă din Bucureşti, micul Paris. Alţii....,dar ce s-o mai lungim, zi vorba lui Iordache şi pace: "Geanta latină, coane, geanta latină!"

Tema aceasta, mai puţin convenţională, ne-a fost impusă de derularea aiuritoare a evenimentelor internaţionale care au aruncat bruma de prestigiu a României, cîtă mai era, direct în haznaua Europei. Din dicţionar se poate afla că hazna este termenul turcesc pentru groapă, pivniţă, loc săpat, din care poate ţîşni apa, ori dacă nu dai de apă, se pot depozita, la ferit, diferite bunuri, inclusiv banii. Comorile împăratului de la Stambul erau puse la păstrare în Haznaua Palatului. Cum noi, românii, nu aveam, se pare, prea multe bunuri de valoare, am dat o întrebuinţare mult mai practică termenului şi gropii pe care o desemnează, destinînd-o umplerii cu materiile rezultate din digestia şi fermentaţia intestinală a omului, materii care au tendinţa naturală de a părăsi sistemul care le-a generat, fiind atît inutile, cît şi dăunătoare sănătăţii. Paranteza aceasta nu are atît un scop lingvistic, cît unul de ilustrare a modului specific, original, în care ne-am manifestat, de-a lungul timpului, rezistenţa faţă de încercarea diferiţilor asupritori de a ne impune cultura, ori civilizaţia lor.

Odată stabilit faptul, de necontestat, al tăriei şi consecvenţei cu care ne opunem mişeliilor pregătite de răuvoitorii noştri, nu ne rămîne de lămurit decît cu ce mijloace am reuşit să întărim şi să sporim această avuţie naţională. Probabil că lucrurile ar fi rămas în continuare acoperite de mister, dacă recentul episod din epopeea Bucureşti-Roma nu le-ar fi devoalat, ca într-un flash. Să privim cu atenţie cazul. Perfida capitală imperială ne-a pregătit o capcană. A lăsat cu bună ştiinţă să se aglomereze în suburbiile ei cetăţeni şi turişti proveniţi din România, al căror specific cultural-comunitar se exprimă mai ales prin grai, norme speciale de igienă, analfabetism, ştergerea parbrizelor la intersecţii, cerşit, furtişaguri şi nu prea des, dar cam de multe ori, prin acţiuni cu violenţă îndreptate împotriva siguranţei persoanei şi integrităţii ei fizice. În cazul de faţă, mîna sau umbrela, a scăpat mai tare şi atentatul a devenit omor. De îndată ce au avut victima potrivită, soţia unui brav ofiţer care, peste mări şi ţări, apăra imperiul, devenit între timp republică, de furia teroriştilor sălbatici, autorităţile şi presa au transformat totul într-un mijloc josnic de ponegrire a României şi într-un prilej de expulzare abuzivă, în masă, a bieţilor contemporani ai lui Traian, care-şi vedeau liniştiţi de munca lor la negru, ori de plăcerile turistice gustate la lumina felinarului, roşu. Confruntate cu mişelia, descoperită imediat de presa vigilentă a Bucureştilor, autorităţile române au pus imediat în aplicare strămoşeasca şi atît de eficienta strategie: Bătutul cu cărămida-n piept! A început Preşedintele, întîi, mai uşurel, răţoindu-se la italieni, aşa, într-o doară, cum că ar putea să le fie un pic ruşine să facă atîta ură de rasă! A urmat Ministrul de Externe care a găsit undeva, prin Egipt, doar el ştie pe unde, o cărămidă cu care s-a bătut în piept, să se audă pe tot continentul, glăsuind că dacă l-ar lăsa lumea de capul lui, ar cumpăra pe banii statului nişte kilometri pătraţi de deşert unde i-ar munci în lanţuri pe cei care fac de rîs nobila stirpe a lui Decebal, fostul său coleg de cabinet. Premierul nu putea să se lase mai prejos, a pus mîna pe o bordură de-a lui Videanu, chit că-i de la inamic, şi s-a lovit zdravăn cu ea în piept, dar nu aici, pe Dîmboviţa, ca toată lumea, ci pe malurile Tibrului, de-a dreapta lui Prodi: le-a cerut iertare romanilor pentru o crimă încă nedovedită în justiţie, pe care şi-a asumat-o în numele României, nu se ştie de ce, după care a scris o telegramă anonimă, semnată şi de Prodi, către Bruxelles...."Bandiţi regimului acest secol lumină bagiucurind constituţia ce ati giurat voit ucidi di două ori cafine central şi piaţa endependenţi fratemeu fost reprezentant naţiuni. Victima frică merge telegraf sigur al treilea atentat bandiţi. Implorăm garanţia vieţii onorului contrar siliţi face justiţie singuri. Trăiască Dinastia". La ultima oră aflăm că şi Parlamentul a desemnat o delegaţie care se va deplasa la faţa locului pentru a rezolva problema. Nu se precizează dacă ea va fi dotată cu cărămizi autohtone sau şi le va procura de la faţa locului.

Întrucît strategiile de securitate naţională prevăd înmulţirea pericolelor şi ameninţărilor la adresa bravei noastre naţii, eu cred că n-ar fi lipsit de judecată ca Guvernul să dis-pună la buget, din timp, banii necesari, astfel încît toate instituţiile mai răsărite, de la creşe, spitale şi ospicii, pînă la Parlament, Guvern şi Servicii secrete să-şi poată construi cîte o fabrică proprie de cărămizi. Nu se ştie niciodată cînd te ajunge nevoia!