Falsa perdea a normalităţii

După modelul seraiurilor orientale, societăţile omului modern şi-au inventat o elaborată scenografie a vălurilor. Menirea lor: să falsifice realitatea. Transparenţa materialului menţine iluzia contactului direct cu ea, dar spectatorul a pierdut controlul. Astfel ascunsă, realitatea devine iluzie şi instrumentul perfect al manipulării privitorului. Sursă de tentaţie, pentru că declanşează mecanismele de compensare ale imaginaţiei, ori strategie de mistificare, pentru că împiedică contactul privirii cu detaliul care trădează defectul ruinător de echilibru, armonie şi frumos. Una dintre aceste perdele este numită "normalitate". Despre normalitatea comportamentului social este cazul să ne întrebăm, în primul rînd, atunci cînd avem de a face cu situaţii cum este cea a masacrului de la Nisa şi a altora similare.

În orice spaţiu social, normalitatea este definită prin convenţii, unele impuse prin legi şi constrîngeri juridice aspre, altele prin cutume şi etichetă. Cine doreşte, poate găsi o superbă şi vesel prezentată colecţie de asemenea reguli sociale ale epocii victoriene în piesa lui Oscar Wilde, "The Importance of being Ernest". Exemplul este grăitor şi pentru modul în care oamenii şi societăţile schimbă aceste constrîngeri de etichetă, sau le folosesc cu totul diferit de modul pentru care au fost create; vezi celebra strategie a "bunburismului" a celor doi "Ernest" din piesa lui Wilde. Din această perspectivă, normal este comportamentul care stă în cadrul definit de norme. Este această definiţie suficientă? Ce se întîmplă cînd cineva alege, ori ajunge purtat de diferite circumstanţe pe care nu le controlează decît parţial, să calce dincolo de normă? Devine anormal? Din perspectiva dreptului, devine "anomic" iar pedeapsa este menită, între altele, să-l convingă de faptul că este mai convenabil să revină în cadrul comportamental stabilit de lege; în societate, un asemenea om devine "indezirabil" sau "nefrecventabil". A călca dincolo de normă nu transformă, însă, pe nimeni, neapărat, într-un "anormal". Dominanta gîndirii sociale moderne pare să spună că anormalitatea trebuie căutată, undeva, mult mai departe. În exces, poate? Dacă cineva alege să trăiască cu totul şi mereu în afara celor mai multe, ori a unui anumit grup de norme, legale sau cutumiare, devine el o persoană anormală? Uneori este un simplu "ciudat", alteori un "neadaptat", iar alte ori un "proscris". Sunt cazuri, însă, cînd devine un erou, sau o "vedetă". Niciodată, în mod neapărat, un anormal. Ultima frontieră care încearcă să despartă radical teritoriul comportamentelor normale, de cele anormale, este cea a patologiei psihologice. Anormali, ne spune psihiatria modernă, sunt doar oamenii care suferă o dereglare psihică majoră, astfel încît nu îşi mai controlează eficient şi raţional comportamentul. Psihiatria presupune, iar în unele cazuri a dovedit, ca substrat pentru "anormalitate", un set de disfuncţii, dezorganizări sau destructurări neuro-biologice. Din punct de vedere social, problema constă în aceea că de la instalarea "cauzelor" la revelarea comportamentală a patologiei şi de aici pînă la "izolarea" sau "controlul instituţional" asupra bolnavului este un drum foate lung, atît în timp, cît şi în materie de demersuri legale. Timp în care, comportamentele anormale se pot manifesta şi apar ca surprinzătoare, uluitoare şi sunt uneori distrugătoare pentru cei din jur. Descărcările iraţionale de violenţă fac parte din acest tablou. Societăţile moderne, construite pe mentalitatea valorizării maxime a libertăţii, admit mai uşor riscurile provocate de un comportament necontrolat al unui pacient psihiatric, decît ideea de a pune un om în lanţuri, pentru că este bolnav psihic, aşa cum practica medicală a făcut în mod curent pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea; iar pe alocuri, mai face şi astăzi. În locul discursului apă de ploaie şi gol de orice conţinut al atîtor "specialişti" în probleme de terorism, răsăriţi pe ogorul larg al mass media, ca ciupercile după ploaie, mult mai utilă ar fi cercetarea tabloului de sănătate publică din perspectiva comportamentelor cu violenţă. Un eveniment cum este cel de la Nisa şi multe altele din actualitatea socială a Europei şi a Statelor Unite, în care adolescenţi sau tineri cu grave carenţe de maturizare pun mîna pe arme şi împrăştie moarte în jurul lor, în mod nediscriminatoriu, ar putea să fie mai degrabă o problemă de gestiune publică a patologiei psihice şi psihiatrice, decît una care să aibă ceva de a face, fie şi tangent, cu "terorismul". Sume uriaşe şi resurse umane impresionante sunt astfel irosite pentru combaterea unui terorism care nu există, în timp ce ele ar putea produce efecte sociale benefice dacă ar fi îndreptate spre zona sănătăţii publice în domeniul psihologic şi psihiatric. Asta, ca să nu mai vorbim despre necesitatea unor studii fundamentale cu privire la modificările comportamentelor umane sub bombardamentul violenţei care definesc omul post-modernităţii, supus uzual influenţei unor comportamente cu violenţă şi cufundat într-un mediul psiho-social, din care violenţa face parte integrantă, încă de la vîrste foarte fragede. Ascunsă după perdeaua creată de îngăduinţa şi tolerarea unor grade ridicate şi foarte ridicate de violenţă comportamentală, atît la nivelul relaţiilor interpersonale, cît şi al interacţiunilor de tip instituţional, nu este deloc exclus, ba chiar foarte probabil, ca deteriorarea normalităţii să fie cauza multora dintre problemele lumii de astăzi, de la cele economice, la cele de securitate.

Lumea modernă, chiar şi penetrată fecund de conceptele ştiinţifice, nu are o soluţie stabilă, măcar larg acceptată, pentru ceea ce este normal şi anormal în comportamentul uman. Impedimentul major a fost genial surprins de Soljenitîn, (Arhipelagul Gulag): "Ce bine ar fi dacă oamenii răi ar exista într-un loc anume, dedîndu-se la faptele lor rele în mod insidios şi dacă tot ceea ce am avea de făcut, ar fi să îi separăm de restul lumii, de noi ceilalţi, şi să-i distrugem. Doar că, linia care desparte binele de rău trece prin inima fiecărei fiinţe umane. Şi cine doreşte să distrugă fie şi doar o părticică din propria lui inimă?".